Când scopul nu mai scuză mijloacele

Când ci­tești no­ia­nul de re­ac­ții, de­cla­ra­ții și co­mu­ni­cate ale di­ver­se­lor in­sti­tu­ții care sunt im­pli­cate în ca­zul clu­bu­lui Co­lec­tiv e im­po­si­bil să nu te simți co­ple­șit. Din toate păr­țile vin in­for­ma­ții, multe con­tra­dic­to­rii nu doar în con­ți­nut, ci și în ton, dar toate au un nu­mi­tor co­mun: fi­e­care din aceste in­sti­tu­ții și‑a fă­cut treaba. Pri­mă­ria și‑a fă­cut treaba, ISU și‑a fă­cut treaba, fis­cul și‑a fă­cut treaba, clu­bul și‑a fă­cut treaba, ar­ti­fi­ci­e­rul și‑a fă­cut și el treaba. Re­zul­ta­tul aces­tei ex­tra­or­di­nare co­o­pe­rări de in­sti­tu­ții com­pe­tente este că 32 de oa­meni au mu­rit până acum și peste 100 sunt grav răniți.

Ro­mâ­nia este țara unde orice ac­ti­vi­tate eco­no­mică este di­se­cată cu grijă în păr­țile sale com­po­nente și fi­e­care bu­cată este în­cre­din­țată unei in­sti­tu­ții. În­ma­tri­cu­la­rea e la ca­mera de co­merț, fo­cul e la ISU, ta­xele la fisc, im­po­zi­tele la pri­mă­rie. Cu­ră­țe­nia e la Sa­ne­pid, or­di­nea pu­blică e la po­li­ția lo­cală, pro­du­sele și ser­vi­ci­ile vân­dute sunt la pro­tec­ția con­su­ma­to­ru­lui. Toate sunt în bună re­gulă, re­gle­men­tate cu grijă, ca nu cumva să existe vreo in­sti­tu­ție a sta­tu­lui că­reia să nu i se dea o treabă de fă­cut, jus­ti­fi­când ast­fel pos­tu­rile din organigramă.

A gu­verna Ro­mâ­nia de­vine ast­fel o treabă de in­ven­ta­ri­ere gri­julie a ad­mi­nis­tra­ți­i­lor exis­tente. — Câte in­sti­tu­ții avem? — O mie, șefu’! — Bine, atunci să le luăm pe rând. Cu ce se ocupă in­sti­tu­ția X? — Cu in­cen­di­ile. — Bun, hai să dăm niște or­do­nanțe de gu­vern cum că ei sunt au­to­ri­ta­tea în pri­vința asta. Și să-și facă ei un re­gu­la­ment de or­ga­ni­zare și‑o me­to­do­lo­gie de lu­cru. Dar in­sti­tu­ția Y, cu ce se ocupă? — Cu igiena pu­blică. — Mi­nu­nat, să-și facă și ei me­to­do­lo­gii pro­prii și re­gu­la­mente și să le aducă la aprobat.

Mo­zai­cul ăsta de legi, re­gu­la­mente, nor­ma­tive și norme de apli­care sunt apoi apli­cate ne­di­fe­ren­țiat tu­tu­ror fir­me­lor. Fi­e­care in­sti­tu­ție pri­vește pro­blema din pro­priul său punct de ve­dere, surdă și oarbă la orice alte as­pecte. Po­li­ția vine să so­lu­țio­neze o bă­taie în club, dă peste 500 de inși în in­cintă, dar nu știe și nici n‑o in­te­re­sează că pe au­to­ri­za­ția de func­țio­nare scrie o ca­pa­ci­tate ma­ximă de 80 de per­soane. Pri­mă­ria ve­ri­fică im­po­zi­tele plătite la bu­ge­tul lo­cal, dar nu e treaba ei să ve­ri­fice ex­tinc­toa­rele și do­tă­rile pen­tru in­cen­diu. Fis­cul ve­ri­fică do­cu­men­tele con­ta­bile, dar nu e treaba lui că prin de­po­zi­tul lo­ca­lu­lui col­căie șo­bo­la­nii. Când se în­tâm­plă ceva na­sol toate aceste in­sti­tu­ții arată hâr­ti­ile lor și de­mon­strează, fără pu­tință de tă­gadă, că fi­e­care din­tre ele și-au fă­cut treaba. Și, le­gal vor­bind, chiar așa e.

După ce se pe­trece o tra­ge­die pre­cum cea de la Co­lec­tiv, vine un prost ca Ponta și zice: ce n‑a mers bine? — Păi, șefu’, cum să vă zic? A cam luat foc. Că ISU nu a dat au­to­ri­za­ție, da’ nici nu tre­buia să dea, că clu­bul avea de­cla­ra­ție pe pro­prie răs­pun­dere… — Hmm, atunci să dăm pu­teri mai mari lu’ ISU ăsta! Să in­tre peste ei și să le dea amenzi la toți! Di­a­gnos­ti­cul e pus: a lip­sit con­tro­lul de la ISU. So­lu­ția e și ea clară: tre­buie adă­u­gată au­to­ri­tate pen­tru încă o in­sti­tu­ție. Gata, acum pro­blema e rezolvată.

Dacă in­tri în jo­cul lor și uti­li­zezi ra­țio­na­men­tele după care func­țio­nează azi ad­mi­nis­tra­ți­ile, vei simți cu­rând că este im­po­si­bil să or­do­nezi în­câl­ci­tele ițe ale aces­tui no­ian ju­ri­dic și in­sti­tu­țio­nal. Des­tul de re­pede vei fi co­ple­șit de di­men­siu­nile co­re­la­ți­i­lor de care tre­buie să ții cont, pen­tru că fi­e­care in­sti­tu­ție pe care în­cerci s‑o co­nec­tezi la un pro­ces de or­ga­ni­zare lo­gică și or­do­nată îți va in­voca do­uă­zeci de legi, norme și or­do­nanțe con­form că­rora ea nu poate face ches­tia X, nu e abi­li­tată le­gal să ve­ri­fice as­pec­tul Y și n‑are spe­cia­liș­tii ne­ce­sari ca să răs­pundă de do­me­niul Z. Când în­cerci să com­ple­tezi le­gi­sla­ția pen­tru a re­me­dia aceste in­con­sis­tențe, vor apă­rea de ni­că­ieri alte zece in­sti­tu­ții care îți vor de­mon­stra cu acte și ex­perți că le în­calci au­to­ri­ta­tea sau că le în­curci ac­ti­vi­ta­tea. Pre­cum no­dul gor­dian, în­câl­ceala asta nu se re­zolvă fir cu fir.

In­ca­pa­ci­ta­tea ad­mi­nis­tra­tivă a aces­tor oa­meni nu vine din ne­pri­ce­pe­rea lor de a ar­ti­cula legi și nor­ma­tive, nici din ina­bi­li­ta­tea lor de a îm­părți au­to­ri­ta­tea con­tro­lu­lui în­tre in­sti­tu­ții. E ceva mult mai pro­fund, ceva ce nu pot în­țe­lege, ceva ce nici nu pot con­cepe. Și de aceea nici nu pot co­recta func­țio­na­rea sta­tu­lui, ori­câtă bu­nă­vo­ință ar avea. Pur și sim­plu oa­me­nii ăș­tia aflați în func­ții po­li­tice nu pri­cep că ad­mi­nis­tra­ția sta­tu­lui și a ora­șe­lor are un sin­gur scop: să ser­vească ce­tă­țe­nii ță­rii. In­sti­tu­ți­ile, func­țio­na­rii, nor­mele, pro­ce­du­rile, nor­ma­ti­vele, or­do­nan­țele sunt doar mij­loa­cele prin care tre­buie atins acest scop. În ca­pul lor e invers.

Așa că, dom­nule Ponta (și toți cei­lalți domni care as­pi­rați la func­ții de ad­mi­nis­tra­ție pu­blică), vă dau un exem­plu sim­plu pe care sper să‑l pu­teți băga la cap — ac­ti­vi­ta­tea unui club se re­gle­men­tează foarte sim­plu: ur­mă­rind ca ce­tă­țea­nul să fie în si­gu­ranță. Și asta în­seamnă să nu îi fie pusă în pe­ri­col să­nă­ta­tea sau viața, să nu fie în­șe­lat fi­nan­ciar, să i se plă­tească (prin ta­xele la bu­ge­tul de stat și lo­cal) per­mi­siu­nea dată clu­bu­lui de a face pro­fit în ora­șul și țara sa.

Când con­tro­lați nu vă du­ceți ca proș­tii câte unul, ci fa­ceți o echipă și ve­ri­fi­cați tot. In­clu­siv chi­lo­ții ac­țio­na­ri­lor dacă așa pre­vede le­gea. Nu di­si­pați res­pon­sa­bi­li­ta­tea ma­na­ge­ri­lor și ac­țio­na­ri­lor punându‑i să se ra­por­teze la o mie de in­sti­tu­ții, până când ame­țesc de-atâ­tea acte. În­fi­in­țați o sin­gură au­to­ri­tate pen­tru in­dus­tria de en­ter­tai­ne­ment: clu­buri, tea­tre, săli de con­certe, ci­ne­ma­to­grafe. Ăia răs­pund pen­tru tot ce se în­tâm­plă în ast­fel de afa­ceri: taxe, im­po­zite, au­to­ri­za­ții de func­țio­nare, res­pec­ta­rea ca­pa­ci­tă­ții, pre­ve­ni­rea in­cen­di­i­lor, tot. Și când ceva nu e în re­gulă, opresc ac­ti­vi­ta­tea. Hai că nu‑i greu.

Și mai ales, nu ui­tați: mij­loa­cele sun­teți voi, sco­pul sun­tem noi. Și ne-am cam să­tu­rat ca sco­pul să tot scuze mijloacele.

---

Comentează pe Facebook...

---

---

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Leave this field empty if you're human: