E multă emoție în aerul țării. E normal. Patruzeci și șapte de oameni s‑au dus și moartea încă bântuie prin oraș. Câți vor fi până la urmă? Nu știm. Dar fremătăm toți, convinși că cineva ar trebui să se ia la trântă cu doamna cu coasa, nu știm exact cine, poate guvernul, poate Iohannis, poate Arafat. Cineva, neapărat. Nu e drept să moară oamenii ăștia.
Între timp viața merge înainte. Protestele din stradă au produs ceea ce nici dosarele DNA, nici moțiunile de cenzură din parlament n‑au reușit: demisia lui Ponta. Avem o situație inedită — pentru prima oară de la alegerea sa, Iohannis are niște cărți de jucat. Toți ochii sunt îndreptați spre el. Iar primele semne sunt promițătoare: partidele politice n‑au venit cu tupeul obișnuit să pretindă guvernarea. Toți oscilează între guverne tehnocrate și alegeri anticipate, lăsându‑i președintelui rolul principal în această decizie.
Strada e încă amorfă. N‑are lideri, are doar nemulțumiri. Știe doar ce nu vrea, dar nu pare capabilă să articuleze cereri concrete și explicite. E o energie deloc neglijabilă în stradă, dar ea nu e îndreptată spre un progres concret. Cristian Tudor Popescu, înfierbântat ca un Che Guevara modern, explica la un jurnal de seară că în prima fază a unei revoluții nici nu trebuie să știi ce vrei, ci ce nu vrei. Domnia sa — m‑am convins de asta de ceva timp — este un amestec de extraordinare analize politice, condimentat ici și colo cu colosale prostii. Ce revoluție? Unde ne trezim, în Cuba lui Fidel Castro?
Și totuși energia străzii trebuie să producă ceva. E păcat să se piardă în gol, ca un fel de masturbare a organului civic al societății care produce satisfacție, dar nici un fel de consecințe. Pentru că oamenii încă nu coagulează în nimic concret, ba dimpotrivă își desemnează stângaci lideri care n‑au nici un fel de abilități de reprezentare. Mă umflă râsul când aud de Tudor Chirilă — să ne înțelegem, omul ăla la 41 de ani încă povestește despre aventurile sale sexuale și cântă despre cum merge la mare și se îmbată — cum naiba să‑l trimiți să reprezinte ceva, orice? De-abia e în stare să se reprezinte pe sine. Intransingența de operetă nu folosește nimănui.
S‑a spus că Iohannis practică un soi de manipulare atunci când cheamă reprezentanții societății civile la consultări. Că nu i‑a invitat, ci i‑a convocat. Trebuia să‑i roage frumos. Mă rog, detalii. Când nevoile țării o cer, nu ești invitat, ci convocat. În anumite subiecte am tendința de a deveni un pic mai cazon. Cred că avem niște obligații față de țară, nu doar dreptul de a ne lamenta patriotard că suntem ignorați. Dar să intrăm în chestiune: ce manipulare practică Iohannis?
Unu la mână: n‑avea nici o obligație legală să discute cu societatea civilă. Dacă n‑ar fi pomenit nimic despre consultările cu strada, mă îndoiesc că cineva i‑ar fi reproșat că nu le‑a organizat. Nici prin cap nu le-ar fi trecut altora ideea, pentru că legal nu există nici o prevedere, iar până acum nimeni n‑a creat vreun precedent. Faptul că a inițiat un dialog nu ar trebui să i se reproșeze, până când nu există probe evidente că a avut intenții ascunse.
Doi la mână: energia străzii, după cum ziceam, e neutilizată. Ea totuși ar putea fi folosită căci a produs o temporară spaimă în rândul clasei politice — este păcat să irosim o astfel de oportunitate de schimbare. Altminteri manifestațiile se vor stinge treptat fără să fi produs nici un efect politic notabil.
Trei la mână: cu excepția cazului în care ne-am propus să renunțăm la modelul democrației occidentale — ceea ce nu cred că e cazul — va trebui să apelăm la alegeri și la formațiuni politice sau civice. Ne place sau nu, viitorul parlament va fi format din candidații unor entități politice sau civice pe care noi toți vom fi invitați să îi selectăm și să îi trimitem să ne reprezinte.
Patru la mână: revoltații de azi nu au cum să producă într-un interval scurt de timp niște structuri civice sau politice credibile, care să fie votate consistent și să domine parlamentul. Știm foarte bine că protestatarii din străzile marilor orașe sunt o minoritate. Inteligentă, orientată politic, îndreptățită să se exprime, dar minoritate. România profundă nu e încă pregătită pentru schimbări adevărate.
Cinci la mână: în cazul unor alegeri anticipate nici partidele politice nu ar avea de unde să producă niște fețe cu adevărat noi, presupunând (prin absurd) că și-ar dori asta. Tot ce ar putea face ar fi să scoată din linia doi niște nume noi, mai puțin cunoscute, oameni controlabili de către granzii partidului pe care să‑i împingă în față ca să dea impresia unei înnoiri.
Șase la mână: există o singură soluție pentru a da posibilitatea societății civile să genereze niște structuri care să aibă lideri reprezentativi și aceea este să i se ofere timp. Dar nu orice fel de timp, ci o perioadă în care societatea să rămână angajată civic, iar clasa politică să fie supusă unei presiuni constante, unei amenințări permanente că strada poate izbucni din nou. Aceasta variantă nu este posibilă decât cu un guvern tehnocrat, care să guverneze după directive agreate de societate, iar parlamentul să fie presat să‑i susțină.
Șapte la mână: pentru ca toate astea să se întâmple, cineva trebuie să îndemne protestatarii să nu renunțe, să persiste, să continuie să pună presiune pe clasa politică. Ambasadorul SUA asta spune. La fel și Iohannis.
Ăsta nu e un scenariu. E o interpretare rațională a faptelor din ultimele zile, lăsând la o parte emoțiile și sentimentele de justiționar de operetă. Pentru că nu cred că emoțiile trebuie să ne conducă acum, ci pragmatismul. Sau cum spun americanii: what is success? is when opportunity meets preparation. Oportunitatea s‑a prezentat. Suntem pregătiți să facem o schimbare? Sau preferăm să înjurăm pe la colțuri că ne‑a dezamăgit Iohannis și ne ducem acasă cu coada între picioare?
Lasă un comentariu