Vă mai amintiți? O jurnalistă de la Antena 3 a afirmat, după ce a transmis în direct de la clubul Colectiv în noaptea tragediei, că nu se poate stăpâni să nu zâmbească gândindu-se că are cea mai mișto meserie din lume. Că nu credea că va mai prinde o astfel de zi de lucru, plină, de la arestarea Elenei Udrea până la incendiul cu victime din clubul bucureștean. Firește, a spune că “nu credeam să mai prind” este în acest context echivalent cu “nu speram să mai prind”. Din subtext Ana-Maria Roman — așa o cheamă pe jurnalistă — ne transmite că nenorocirile societății sunt ceea ce ea speră să se întâmple pentru a le putea filma și comenta.
Mulți s‑au supărat și au reacționat dur la adresa duduii jurnalist, acuzând‑o că nu are nici un pic de empatie față de victime și de familiile lor. Cum e posibil să zâmbești atunci când ești în fața unei astfel de tragedii? Cum e posibil să te înveselească oricare gând după ce ai văzut atâta suferință? Ana Maria Roman dă replica spunând că nu zâmbește la vederea tragediei, ci de fericire că are ocazia să-și facă meseria de jurnalist, să investigheze și să aducă adevărul către noi. Ce‑i drept lucrează într‑o televiziune care și‑a făcut un renume din reflectarea obiectivă a realității și promovarea adevărului.
Eu zic totuși că lumea este răutăcioasă și nu vede lucrurile din perspectiva corectă. Mai întâi că nu toți oamenii sunt echipați prin propria sensibilitate și prin educație cu aceeași empatie față de suferință. Deunăzi niște tineri se filmau în timp ce tăiau cu toporul coada unui câine, doar pentru a se amuza. A mai circulat un filmuleț al unui individ care a aruncat o pisică între mai mulți câini de talie mare, ca să probeze cât de greu moare o felină atunci când este făcută ferfeniță de colții unor dulăi de zece ori mai mari ca ea. Și dacă o să spuneți că suferința inutilă a animalelor nu e chiar așa impresionantă, am să vă aduc aminte de indivizi care au fotografiat și filmat alți oameni care se înecau în râu sau care erau loviți de mașini. Am să vă amintesc că sunt oameni care se filmează în timp ce decapitează alți oameni. Și există oameni care privesc așa ceva. Sunt curioși să vadă suferința. Dacă decapitările s‑ar transmite în direct, ar lăsa orice la o parte ca să nu scape spectacolul morții.
Apoi aș adăuga că, chiar dacă unii se vor apăra spunând că ei nu fac așa ceva, există cu siguranță un public care consumă cu entuziasm știrile-spectacol. Dacă dați click — măcar din când în când — pe titluri care spun “senzațional, n‑o să crezi”, “rămâi prost” sau “incredibil” faceți parte dintre cei cărora spectaculosul le atrage atenția. Undeva, prin niște baze de date analitice, pageview-ul vostru e contorizat ca dovadă că senzaționalul ieftin vinde. E o îndelungă dezbatere despre cine e vinovat pentru existența unei astfel de prese: media se apără spunând că asta dorește publicul, deontologii presei spun că oamenii consumă ceea ce li oferă. Probabil că ambele sunt adevărate și valabile concomitent. Neîndoielnic este că printre noi sunt mulți care savurează senzaționalul ieftin. Pentru a le satisface dorințele a apărut jurnalistul tip Ana-Maria Roman.
În logica ei orice nenorocire este binevenită pentru că îi prilejuiește ocazia potrivită să ne informeze — altminteri am fi murit proști, fără să știm adevărul. O zi de vineri, 30 octombrie, a fost nemaipomenită pentru că a investigat și a făcut lumină într‑o mulțime de privințe. A investigat arestarea Elenei Udrea și doar ea ne‑a adus adevărul: Elena Udrea a fost arestată. Apoi seara a investigat personal incendiul de la clubul Colectiv și doar ea ne‑a adus clarificări jurnalistice unice: oameni au murit, alții sunt arși. Datorită faptului că ea și‑a făcut exemplar meseria noi am aflat aceste adevăruri pe care altminteri nu le-am fi știut. E firesc să zâmbească mulțumită.
Ar trebui să mai pricepem ceva: să te duci la locul unui astfel de tragedii, să vezi atâta durere și suferință, să vezi disperarea celor care încearcă să salveze viețile unor semeni și ție să-ți ardă de vorbit și de filmat, toate astea cer un anumit tip de fibră umană. Una similară cu aceea a curioșilor care se adună la accidentele auto cu victime, cei care stau și cască gura la cadavre sau răniți, comentând de pe margine ca și cum ar privi un film. Însă, dacă ai un dram de creier, pricepi repede că din punct de vedere social e totuși ceva în neregulă cu atitudinea asta.
Un microfon în mână și o cameră video pe umăr te salvează. Ele te transformă miraculos în jurnalist de “investigație”, care “scoate adevărul la lumină”. Și normal că îți vine să zâmbești la finele unei astfel de zile. Ce poate fi mai mișto decât să-ți justifici nesimțirea profundă pretinzând că e o profesie?
Lasă un comentariu