Strategia așteptării
Avem un nou guvern, compus în majoritate din nume noi, de care n‑am mai auzit în peisajul politicii românești. Probabil că nu e perfect. De fapt sigur nu e perfect. Dar e mult mai bine, sper, prin comparație cu ce am fi avut dacă procedurile politice ar fi funcționat ca de obicei, dacă s‑ar fi ajuns la un nou guvern PSD-UNPR-ALDE. Și nu era imposibil asta. Cine a dus lucrurile în cu totul altă direcție? Să fim sinceri: în cea mai mare măsură Iohannis. În stradă nu exista nici o revendicare de tipul guvernului tehnocrat, se spunea doar plecați cu toții, ceea ce e îndreptățit, dar nu e deloc fezabil.
Schimbarea clasei politice e desigur un deziderat mai vechi, doar că n‑am găsit până acum modalitatea de a o face să se întâmple. La vot facem cum facem și tot ăia apar în parlament. Și ne întrebăm unii pe alții: cum schimbăm clasa politică? Poate printr-un nou guvern, mai putin politic, tehnocrat, ne propune Iohannis. Strâmbăm din nas. Nuuu! Nici vorbă. Asta înseamnă că schimbăm încet. Noi vrem imediat.
Așa că lumea se uită la acest nou guvern și face comparații. E mai bun? E mai competent? E mai necorupt? Nimeni nu face comparația cu potențialul guvern politic care l‑am fi avut dacă nu se schimba nimic. Toată lumea compară acest guvern cu propriile proiecții și percepții. Lista cu miniștri e de rahat, zice cineva. Ai o listă alternativă? întreb eu. Păi cum să fie ministru persoana X? mi se replică. Nu există opinii clare despre cine ar trebui să ocupe un portofoliu, dar există opinii foarte ferme despre cine NU ar trebui să ajungă acolo. Și, firesc, pe oricine ai pune în scaunul unui minister se va găsi o sumă de oameni care să‑l conteste.
Cea mai frumoasă teorie e aia cu Soros. Toți sunt oamenii lui Soros și or să facă numai ce vrea Soros. Prin comparație nu ne-ar fi plăcut mai mult nici să fie oamenii lui Dragnea și să facă numai ce vrea Dragnea, după cum nu ne-ar fi plăcut nici un guvern liberal. Singurul lucru care ne-ar conveni fiecăruia dintre noi ar fi să fie oamenii MEI și să facă numai ce vreau EU. Cam asta e România civică: o sumă de nemulțumiți, fiecare cu agenda LUI, nedorind să negocieze una colectivă, ci sperând pasiv la un guvern care îi va face pe plac LUI. De pildă cineva se agita dis-de-dimineață pe net că vrea să fie prioritare protejarea pădurilor și a parcului Retezat — un guvern care nu se ocupă neîntârziat de problema asta este clar incompetent, vândut lui Soros și corupt.
O fotografie de la manifestările din piața Universității a făcut un pic de istorie. O tânără exprimă ceea ce vrea societatea civilă și mai ales tinerii: schimbare. A cui? A clasei politice, firește! Iată, spun toți, așa nu se mai poate.
Însă poate că ar trebui să citim mai atent pancarta aceea, pentru că ne mai spune ceva. Ne zice și CUM trebuie să se facă schimbarea. Clasa politică să facă ce trebuie făcut, să se autolichideze, să se autoanihileze, să-și facă seppuku. Estimp, ei o să aștepte. Pasivi, dezimplicați, dar alerți. Și o să critice. Totul. Orice.
Hai, politicienilor, v‑ați schimbat? Că ne grăbim…
Lasă un comentariu