Împarte cu prietenii










Submit

Religie și terorism (III)

Orto­do­c­șii sunt la fel de pro­fund reli­gi­oși ca și musul­ma­nii. Și la fel ca musul­ma­nii au o fac­țiune extre­mistă, mili­tantă, dar din feri­cire agre­sivă doar ver­bal și ges­tual, nu fizic. Duș­ma­nul orto­do­xu­lui nu este occi­den­tul sau vreo altă țară, ci con­ce­tă­țea­nul care nu aderă la bise­rica sa. Lip­sită de aspi­ra­ții uni­ver­sale, dar simi­lară în pre­ten­ți­ile de exclu­si­vi­tate cu isla­mis­mul, orto­do­xia visează să domine o țară, să devină religia-stat.

Cle­rul este pro­fund impli­cat poli­tic, indi­fe­rent de regim și este dis­pus să cre­di­teze poli­tic și moral pe aceia care acordă pri­vi­le­gii bise­ri­cii: păduri, tere­nuri, clă­diri, bani, scu­tiri de taxe. În schim­bul aces­tor averi bise­rica îndeamnă eno­ri­a­șii să voteze ace­iași oli­garhi corupți, men­ținând țara sub teroa­rea corup­ției gene­ra­li­zate, sabo­tând sub­til, indi­rect, sta­tul de drept. Învă­ță­tu­rile bise­ri­cești, pro­po­vă­du­ite de cler, sunt împă­nate de expre­sii care suge­rează obe­diența ca ati­tu­dine soci­ală. Nu tre­buie să te ridici împo­triva celor ce stă­pâ­nesc, sin­gura jus­ti­ție e cea divină, noi oame­nii de rând tre­buie să stăm sub vre­muri. Orto­do­xul e îndem­nat să îndure totul și să se roage pen­tru o mân­tu­ire vii­toare, nici­de­cum să se revolte împo­triva celor care îl fură, îl mint și-l țin în nești­ință. Nici­când bise­rica română nu a îndem­nat cre­din­cio­șii să se ridice împo­triva celor care îi nedrep­tă­țeau, fie că era vorba de boie­rii evu­lui mediu, de comu­niști sau — mai nou — de oli­garhi ai pseudo-capitalismului con­tem­po­ran. Sin­gura excep­ție a fost lupta orto­do­xiei transil­vane împo­triva impe­ri­u­lui austro-ungar — am o bănu­ială că și în cazul acela miza ave­ri­lor bise­ri­cești avea și ea un rol în moti­va­ția cle­ru­lui.

Un exem­plu recent: mesa­jul părin­ți­lor români din Schi­tul Româ­nesc Pro­dromu, din Sfân­tul Munte Athos, după mani­fes­ta­ți­ile ce au urmat tra­ge­diei de la Colec­tiv. Ei ne spun că ieși­rile în stradă împo­triva stă­pâ­ni­rii n-au adus nici o schim­bare, ba dim­po­trivă au gene­rat sără­cie, orfani și boli. Iar cei ce ies în stradă să pro­tes­teze sunt păcă­toși în fața lui Dum­ne­zeu.

Deși cu tru­pul departe de țară, cu rugă­ciu­nile noas­tre nu ne-am des­păr­țit nici­o­dată de nea­mul în mij­lo­cul căruia ne-am năs­cut, încât acum nu putem să tăcem și să rămâ­nem nepă­să­tori în fața momen­tu­lui de răs­cruce prin care iarăși trece popo­rul român în isto­ria sa. […] Ne refe­rim la miș­că­rile stra­dale în care revolta oame­ni­lor faţă de decă­de­rea la care a ajuns din multe puncte de vedere soci­e­ta­tea româ­nească este diri­jată de forțe ostile țării împo­triva stă­pâ­ni­rii sta­tu­lui și a Bise­ri­cii noas­tre. […] Am nădăj­duit cu toții după 1990 la o înno­ire a lumii româ­nești, la o schim­bare în bine a tutu­ror așe­ză­min­te­lor sta­tu­lui român, însă ce schim­bări au adus toate miș­că­rile stra­dale ade­sea mani­pu­late de unii și de alții? Am spune că am deve­nit din ce în ce mai săraci, mili­oane de români au luat dru­mul pri­be­giei, cău­tând să-și câștige exis­tența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu sufe­rința sufle­tească spe­ci­fică orfa­ni­lor, bolile grave fac rava­gii, iar mora­li­ta­tea popo­ru­lui a scă­zut din ce în ce mai mult. […]

Din păcate, schim­ba­rea la care ne-am aștep­tat atunci cu multă nădejde și entu­zi­asm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și pro­teste de acest fel, cât timp nu am înțe­les că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se rea­li­zează o înno­ire sufle­tească a fie­că­ruia din­tre noi. Ceea ce se întâm­plă astăzi, ieși­rea în stradă a unora pen­tru a arăta cu dege­tul pe cei­lalți, fără să vadă sau să-și asume fie­care pro­pri­ile gre­șeli pen­tru sta­rea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încu­nu­nare a între­gu­lui rău în care s-a cufun­dat lumea româ­nească în anii care au tre­cut.[…]

De ase­me­nea, tutu­ror celor care în aceste zile din nești­ință, dar cu bune inten­ții, vă ală­tu­rați celor care pro­duc atâta tul­bu­rare, tre­buie să vă spu­nem că fără să vreți vă faceți păr­tași la toate păca­tele lor, împăr­tă­șind ace­lași bles­tem al fără­de­le­gii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pen­tru nea­mul nos­tru, cău­tați cu dis­cer­nământ la cele ce se petrec, și stați deo­parte, dacă nu puteți să împie­di­cați pro­vo­că­rile şi mani­pu­lă­rile celor plătiți pen­tru a face aceasta sau sunt, pur şi sim­plu, înșe­lați de cel rău.

Cio­ba­nul din Mio­rița — sim­bol al arhe­ti­pu­lui pur româ­nesc — e și el foarte orto­dox în gân­dire: de-o fi să mor, să spui să mă-ngroape, pe-aicea pe-aproape. Nici o urmă de revoltă împo­triva ata­ca­to­ri­lor, nici un semn de apă­rare. În poe­mul popu­lar urmează par­tea pro­ce­du­rală, pe care și-o orga­ni­zează sin­gur: iar la cap să-mi pui / flu­ie­raş de fag, / mult zice cu drag. Iar mân­tu­i­rea sufle­tu­lui este și ea clar rân­du­ită: vân­tul, când a bate, / prin ele-a răz­bate / ș-oile s-or strânge, / pe mine m-or plânge / cu lacrimi de sânge! Asta-i tot, ăsta e epi­ta­ful unei vieți cur­mate nedrept din motive pro­fund anti­creș­tine: ură, lăco­mie. Nici o urmă de revoltă sau ero­ism. Doar pre­o­cu­pa­rea ca pro­ce­du­ral îngro­pa­rea să se des­fă­șoare cum se cuvine, în ciuda con­di­ți­i­lor impro­prii. Când ești asa­si­nat pe un vârf de munte e mai com­pli­cat să urmezi întoc­mai ritu­a­lu­rile. Dar rân­du­iala tre­buie măcar simu­lată.

Căci prin­ci­pala formă prin care orto­do­xul își prac­tică reli­gia este rân­du­iala bise­ri­cească. Orto­do­c­șii nu sunt esen­ți­al­mente creș­tini în com­por­ta­men­tele lor și nu prin­ci­pi­ile gene­roase ale creș­ti­nis­mu­lui le ghi­dează vie­țile, ci rân­du­ie­lile sta­bi­lite de bise­rică. Pen­tru mân­tu­i­rea pro­pri­u­lui suflet cel mai impor­tant este să urmezi întoc­mai rân­du­ie­lile bise­ri­cii: de câte ori mergi la bise­rică, cum îți faci cruce, când tre­buie să pupi icoana, câte pele­ri­naje să faci la felu­rite moaște de sfinți, cum să pui lumâ­na­rea la colivă, câte paras­tase să faci mor­ți­lor, câți colaci se dau popii, câte pro­soape și de ce mărime se dau la gro­pari. Bise­rica are rân­du­ieli bine sta­bi­lite, menite să țină ocu­pată min­tea cre­din­cio­su­lui, să-l facă să se întrebe CUM se fac lucru­rile și nu DE CE este nece­sar tot acest lung șir de pro­ce­duri și cutume. Orto­do­xia este dez­bră­cată cu bună ști­ință de înțe­le­sul creș­tin al soli­da­ri­tă­ții umane și e îmbră­cată în stra­iele împo­poțo­nate ale ritu­a­lu­lui ridi­cat la rang de regulă dum­ne­ze­iască. Exact cum spu­nea patri­ar­hul Daniel: nu învă­țați voi bise­rica care sunt rân­du­ie­lile sale. Sau cum spu­nea de curând pre­o­tul Necula: e lim­pede că în Ro­mâ­nia nu ne-am pier­dut creș­ti­nis­mul, cât ome­nia, res­pec­tul pen­tru va­lo­rile care ne țin vii ca oa­meni. Sun­tem creș­tini prin res­pec­ta­rea rân­du­ie­li­lor bise­ri­cești, dar para­do­xal n-avem ome­nie. Nu-ti rămâne decât să te întrebi: cum dra­cu­lui — Doamne iartă-mă! — este posi­bil așa ceva?

Orto­do­xia nu are nici o inten­ție de moder­ni­zare, de a evo­lua împre­ună cu soci­e­ta­tea. Dim­po­trivă, obiec­ti­vul ei este stag­na­rea în ace­leași tipare. Fana­ti­cii ei nu doresc doar să-și prac­tice ritu­a­lu­rile în for­mele lor desu­ete, ci să le și impună celor­lalți. Ca și isla­mis­mul, orto­do­xia prac­tică pro­ze­li­tis­mul, însă nu prin teroare, ci prin îndoc­tri­nare. Orto­do­xul fer­vent este con­vins că reli­gia orto­doxă tre­buie pre­dată la școală TUTUROR copi­i­lor, nu doar celor ai căror părinți doresc asta. Libe­rul arbi­tru nu face parte din valo­rile orto­doxe. Iar în școală nici măcar nu-și rafi­nează meto­dele de mani­pu­lare, ci folo­sește ace­leași pro­ce­dee pe care le prac­tica în evul mediu: poveștile-pilde care des­criu un Dum­ne­zeu revan­șard și ran­chiu­nos, de care tre­buie să ne fie frică și față de care tre­buie să ară­tăm obe­diență necon­di­țio­nată supunându-ne cle­ru­lui. Fi supus! Fi ascul­tă­tor!

Tero­ris­mul isla­mic este îngro­zi­tor. În doar câteva clipe ia vie­țile altor oameni fără să dis­cearnă, doar pen­tru a semăna frica. Prin com­pa­ra­ție putem spune că sun­tem noro­coși: n-o să existe nici­o­dată un act de tero­rism vio­lent comis de orto­do­xie. Ea acțio­nează alt­fel, lent, ca o otravă nele­tală cu acțiune înde­lun­gată. Nu ne ia viața. Ne lasă să ne con­tem­plăm pro­pria ratare, fără spe­ranța unei soci­e­tăți nor­male, a unui stat de drept în care oame­nii gân­desc liber și res­pectă legile. Pen­tru că, amintiți-vă, demo­cra­ția și sta­tul de drept n-au reu­șit încă în nici un stat orto­dox…


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Bogdan

    Cel mai mult mi-a pla­cut in scri­soare par­tea cu "im­po­triva stă­pâ­ni­rii sta­tu­lui și a Bi­se­ri­cii noas­tre". Pare des­prinsa din leto­pi­se­tul lui Gri­gore Ure­che…

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *