Se vorbește mult în ultima vreme despre reforma administrației și nu știu cât de mulți sunt cei care înțeleg cât de complicat și de complex este acest proiect. Avem nevoie de el ca de aer, nu de azi, ci de ani buni de zile, dar este atât de anevoios încât doar dacă începi să te gândești la ce trebuie făcut te simți îndată descurajat de uriașul efort. Și poate că efortul îl poți asuma, îl poți împărți într‑o echipă mai mare, dar e descurajant gândul că de‑a lungul unei astfel de transformări îi vei avea dușmani pe aproape toți cei care lucrează acum ca funcționari publici. Pentru ei reforma administrației sună ca un fel de declarație de război, căci pentru prima dată în mulți ani cineva — nu este clar cine și cum — le va evalua performanțele.
Am mai povestit aici despre funcționarul public și despre modul său de a‑și evalua munca. Eu sunt de părere că există o distorsionare ciudată a logicii sale, cauzată mai ales de confuzia generală care domnește în instituțiile de stat, unde angajaților nu le e deloc clar care e rostul lor acolo. Cei mai mulți consideră că se află în slujba statului, iar prin stat ei înțeleg un fel de sistem ocult compus din șefi, legi, reguli și relațiile dintre toate acestea. Fără să conștientizeze clar asta și fără să intenționeze neapărat, fiecare funcționar devine o rotiță în angrenajul acestuia.
Privit din această perspectivă, a mecanismului al cărui rost este propria propășire, cetățeanul este un factor disturbator al sistemului. Armonia regulilor scrise și nescrise ale instituțiilor publice este tulburată de pretențiile sale mai mult sau mai puțin absurde, care vin în răspărul rotițelor administrației. Și de aceea funcționarul se simte aproape obligat să devină apărătorul sistemului, transformându-se într-un scut care apără legea, regulile, șefii și propriul său scaun de acest etern nemulțumit uzurpator. Din punctul de vedere al funcționarului public, cetățeanul trebuie învățat care sunt regulile sistemului și apoi obligat să le respecte, indiferent cât de întortocheate și neprietenoase sunt. Iar competența în administrație publică este dată de priceperea funcționarului în interpretarea chichițelor sistemului, de capacitatea de a încovoia nevoile cetățeanului pentru a le alinia regulilor sistemului și de abilitatea de a naviga printre reguli scrise și nescrise care se bat cap în cap.
Iar când cetățenii spun că sistemul trebuie schimbat, funcționarul se simte atacat pe nedrept. El nu poate schimba sistemul, șefii de sus sunt singurii care pot schimba legile și regulamentele. El tot ce poate face este să servească sistemul. Iar pentru asta vrea să fie bine plătit, căci își face treaba cu conștiinciozitate. Deunăzi am purtat o discuție cu un funcționar public, despre care presupun că e o persoană decentă și bine intenționată, probabil necoruptă, dar a cărei mod de a privi lucrurile vădește apartenența sa la sistem. Discuția a pornit de la nemulțumirea sa față de anunțatele măsuri de reformă administrativă. Orice reformă, spune funcționarul în cauză, trebuie să înceapă prin mărirea consistentă a salariilor în administrație.
Pasajele cu caractere italice sunt comentariile mele ulterioare.
Funcționar: Trei sferturi dintre bugetari au salariu minim pe economie fără a mai fi departajare de vechime, de competență. Cum poate fi un salariat cu minimul pe economie foarte competent când banii nu‑i ajung să-și cumpere o mâncare sănătoasă, o haină bună, o carte de specialitate?
Eu: Competența n‑are nici o legătură cu salariul. Dacă cineva e un bun inginer, e bun indiferent de salariul mic sau mare care îl primește. Salariul poate avea legătură cu motivația. Plătit prost, specialistul se demotivează și eventual pleacă din locul respectiv, dar e în continuare competent. Lipsa competenței înseamnă că nici dacă cuiva i se dau 5.000 euro salariu, tot nu e în stare de ceva util.
Funcționar: Dar nici nu poți aduce oameni competenți în administrație cu așa un salariu. Cei competenți pleacă și fac orice pentru un ban în plus care să le ofere o viață normală. Știu persoane cu studii superioare și competente care au plecat din administrație și au lucrat în străinătate pentru a‑și întreține copiii în facultate.
Probabil e vorba de oameni care au plecat să facă munci necalificate.
Asta vi se pare normal? Eu cred că prin aceste salarii mizerabile se încurajează incompetența. Se face în mod voit.
Eu: În mod simetric nu poți crea competență prin mărirea salariilor, trebuie să te hotărăști dacă păstrezi oamenii existenți și încerci să‑i educi și să‑i salarizezi treptat mai bine pe măsură ce demonstrează că au dobândit competență sau, varianta 2, îi dai pe toți afară, crești salariile și aduci oameni competenți — pe care o preferi?
Funcționar: Dar oameni competenți există și acum printre ei. Mulți, care n‑au de ales.
E interesant de aflat de ce cineva care e competent nu are de ales. Competența este totuși prețuită în mediul privat. Apare deci întrebarea: ce este competența în viziunea funcționarului român? Competența de a găsi modalitatea eficientă și eficace pentru a atinge un obiectiv sau competența de a memora legi, regulamente și norme pentru a le recita pe nerăsuflate la momentul potrivit?
Problema este cine este atât de cinstit încât să‑i evalueze pe ceilalți?
Aici apare în discuție criteriul moral ca o condiție preliminară a dreptului de a evalua. În imaginea funcționarului, evaluarea este un fel de dat cu părerea în mod subiectiv despre caracterul unei angajat, ceea ce presupune o probitate morală impecabilă a evaluatorului. Ori morala impecabilă nu există decât eventual în divinitate, de unde se deduce că evaluarea în sine este caducă. Este evident că persoana cu care vorbesc n‑a avut niciodată contact cu un sistem cât de cât serios de evaluare a performanței, precum cele folosite în unele firme private.
Legea salarizării este plină de controverse, de multe lucruri neclare, fiecare o aplică după bunul plac. Și nimeni nu face nimic.
Fără nici o legătură evidentă nici cu competența, nici cu evaluarea performanței, se introduce în discuție neclaritatea legislativă a salarizării. Probabil există inconsistențe, dar ce legătură au ele cu competența profesională? Sau cu performanța?
La bugetari salariul de referință este 600 lei. În curând salariul minim va fi 1.200 lei. Deci peste 50% din salariați ajung la minimul pe economie. Ei vor evaluări și competență când nu sunt în stare să reglementeze modul de salarizare al funcționarilor publici. Ei sunt primii incompetenți. Aș putea să vă dau multe exemple din legi care se contrazic și sunt interpretabile.
Apare în discuție un generic personaj colectiv numit Ei. Funcționarul se extrage pe sine din sistem și se pretinde exterior lui — el nu face parte, el este iobagul de pe moșie. Nu se înțelege cine sunt Ei. Guvernul? Teoretic da, pentru că guvernul actual pune problema competenței și evaluărilor. Totuși nu, pentru că nu guvernul emite legile care se contrazic și sunt interpretabile, ci parlamentul. De altfel e naiv să-și imagineze cineva că politicienii stabilesc salariile fiecărui funcționar sau că ei inventează criteriile după care se remunerează munca. Aceste decizii le iau de fapt tot niște funcționari, cei aflați la conducere, de multe ori aceleași persoane indiferent de partidul aflat la putere.
Eu: O, greșești în raționamente în atâtea locuri că nici nu știu de unde să încep. Ai un fel de a privi lucrurile foarte emoțional, înțeleg că ai nemulțumirile tale, dar ca să găsești răspunsurile corecte trebuie mai întâi să formulezi corect problema. Amesteci competența cu salariile, cu inechitățile, cu proasta legislație. Sigur că toate au importanța lor, dar dacă le amestecăm pe toate vom sfârși într-un fel de nod pe care nimeni nu‑l poate descurca. Am niște ani de management în spate și cred că știu să diagnostichez o problemă destul de bine. Cum s‑ar zice sunt competent. 🙂
Funcționar: Realist , nu emoțional. Nu va contrazic, dar în acest domeniu nu sunt de acord cum puneți problema. Sunt sigură că nu o înțelegeți.
O teză mai veche și foarte răspândită în rândul funcționarilor români: alții nu pot înțelege, pentru că ei nu știu cum e “înăuntrul” sistemului. Faptul că ei, înăuntru fiind și având acces la toate amănuntele, nu‑i pot găsi o noimă îi determină să creadă că cei din afară n‑au nici cea mai vagă idee despre sistem. Dar, observați logica, a înțelege sistemul presupune acceptarea și corectarea lui, nu schimbarea. Precum în paradigma nodului gordian, tăierea cu sabia nu este o soluție. Trebuie deznodat cu răbdare, indiferent cât ar dura, cât ar costa.
Eu: Nu, emoțional, insist. Se simte că trăiești interior aceste probleme și ele îți afectează modul de a gândi. Realitățile sunt percepțiile noastre funcție de context și de starea pe care o avem. A fi emoțional nu e neapărat ceva rău, dar atunci când vrei să cauți soluții trebuie să pui emoțiile deoparte.
Funcționar: Și eu sunt competentă, dar m‑am abținut în astfel de afirmații. Greșiți, mult.
Eu: Am lucrat opt ani într‑o instituție publică. Ce zici, știu ce vorbesc? Am destulă experiență? 🙂
Funcționar: Ar trebui să abordăm un subiect, pe baza legilor ca să-mi dau seama de experiență.
După cum bănuiam, experiența nu se definește prin capacitatea de a înțelege și eventual de a simplifica procesele administrației, rolurile funcționarilor și felul în care interacționează cu cetățeanul, ci capacitatea de a înmagazina cât mai multe cunoștințe teoretice. Câte legi știm pe de rost, câte chichițe juridice, cât de corect interpretăm niște norme — toate astea sunt mai reprezentative pentru experiența profesională. După câteva întrebări aș fi declarat complet incompetent, pentru că nu știu nici o lege pe de rost.
Un lucru mi‑e clar: că nu se vrea.
Eu: Asta e adevărat, dar trebuie să te întrebi și de ce. Pentru că se dorește subordonarea politică a funcționarului. Să urmeze comanda celui care‑i promite o mărire de salariu. Majoritatea au căzut în această capcană. Și, conștienți sau nu, colaborează cu sistemul care-și bate joc de ei.
Funcționar: Bătaia de joc de poporul român a fost, este și va fi. Noi degeaba vorbim. Nimeni nu ne bagă în seamă.
Eu: Nu, te înșeli. Guvernul Cioloș este rezultatul faptului că avem posibilitatea să influențăm. Trebuie să fim însă uniți, hotărâți și constructivi. Din păcate nu‑i dăm nici o șansă acestui guvern, îl criticăm după doar 3 zile, știm noi sigur că nu va face bine, că nu se va schimba nimic etc. Atitudinea asta defetistă, de renunțare, ca ciobanul din Miorița, ne omoară ca popor.
Funcționar: Eu nu l‑am criticat. Am vrut doar sa atrag atenția asupra unei realități. Dar cred că am fost prea mult mințiți și nu mai avem încredere în nimeni. Speranța ne este doar la Bunul Dumnezeu.
Eu: Și chiar mă întrebam când o să apară Dumnezeu în discuție 🙂 Iată‑l.
Lasă un comentariu