Împarte cu prietenii










Submit

Dă, Doamne!

Zilele tre­cute am găsit pe net un citat al mare­lui filo­zof danez, Søren Kier­ke­ga­ard, care s-ar tra­duce așa: ros­tul rugă­ciu­nii nu este de a-l influ­ența pe Dum­ne­zeu, ci de a schimba ati­tu­di­nea celui care se roagă. Recu­nosc încă de la înce­put că n-am citit opera lui Kir­ke­ga­ard, știu des­pre el doar lucruri de cul­tură gene­rală și poate câteva refe­rințe inte­re­sante făcute în arti­cole și cărți care mi-au tre­cut pe sub ochi. Dar mă îndo­iesc că înțe­le­sul pe care l-am atri­buit aces­tui citat este ero­nat doar pen­tru că nu i-am par­curs scri­e­rile. Expri­ma­rea e des­tul de directă, seman­tica e sufi­cient de lim­pede.

Mi-a atras aten­ția for­mu­la­rea foarte sim­plă și concisă a unei idei pe care o împăr­tă­șesc întru totul. A te ruga către divi­ni­tate nu este o oport­u­ni­tate de a soli­cita favo­ruri per­so­nale, nici un ritual dic­tat de cutume bise­ri­cești, ci un moment de intros­pec­ție, de inti­mi­tate maximă, în care con­ști­ința noas­tră per­so­nală se expune fără disi­mu­lări în fața unei instanțe morale căreia îi recu­noaș­tem supe­ri­o­ri­ta­tea abso­lută. Este momen­tul în care noi înșine accep­tăm să apli­căm o jude­cată nepăr­ti­ni­toare a fap­te­lor și inten­ți­i­lor pro­prii, măsurându-le pe scara supremă a per­fec­țiu­nii, cu accep­ta­rea nepu­tin­ței de a o atinge vreo­dată. Mie mi se pare că rugă­ciu­nea cre­din­cio­su­lui de azi ratează de cele mai multe ori aceste dezi­de­rate.

Mai întâi că rugă­ciu­nea este de cele mai multe ori con­fun­dată cu o listă de reven­di­cări. Dintr-un motiv sau altul ne con­si­de­răm îndrep­tă­țiți să ni se înles­nească dru­mul prin viață și pro­ba­bil ni se pare că doar aten­ția divină e ceea ce lip­sește pen­tru ca dorin­țele noas­tre să devină rea­li­tate. Dum­ne­zeu e cel mai pro­ba­bil prins cu alte tre­buri și n-a băgat în seamă nevo­ile drept cre­din­cio­su­lui său, de aceea rugă­ciu­nea este un fel de a-l trage de mânecă, semnalându-i nea­ten­ția.

Apoi intros­pec­ția lip­sește cu desă­vâr­șire, în cele mai multe cazuri. Nu există obiș­nu­ința de a privi auto­cri­tic spre pro­pri­ile fapte și gân­duri, ci mai degrabă o con­des­cen­dență voioasă față de pro­priul com­por­ta­ment căruia îi găsim întot­dea­una scuze sau măcar cir­cum­stanțe ate­nu­ante. Atunci când am greșit, dacă am greșit, ceea ce e puțin pro­ba­bil, a fost pen­tru că n-am avut înco­tro. Alții ne-au împins în gre­șe­ală, noi am fost doar nevi­no­vate vic­time ale unui con­curs de împre­ju­rări. Nerecunoscându-ne slă­bi­ciu­nile, îndrep­ta­rea lor este ratată.

În fine, impo­si­bi­li­ta­tea atin­ge­rii per­fec­țiu­nii este abso­lu­ti­zată. Dacă per­fec­țiu­nea nu poate fi atinsă, atunci nici nu are rost să ne mai stră­duim. Căci ori­cum nimeni nu-i per­fect, în afară de Dum­ne­zeu. Stră­da­nia de a deveni mai bun decât ieri devine caducă, efor­tul de a îna­inta spre valo­rile creș­tine este inu­til. Deși putem, nu vrem să per­ce­pem această intan­gi­bi­li­tate a per­fec­țiu­nii divine ca pe o linie a ori­zon­tu­lui pro­pri­u­lui nos­tru des­tin, către care ne îndrep­tăm necon­te­nit în deve­ni­rea noas­tră spi­ri­tu­ală și morală. Năzu­ința spre per­fec­țiune este aban­do­nată pen­tru că nu are o răs­plată tan­gi­bilă și ime­di­ată.

Pen­tru că sun­tem niște păcă­toși con­des­cen­denți și super­fi­ci­ali și n-avem a cere divi­ni­tă­ții decât mărun­ți­șuri con­crete, ne rezu­măm rugă­ciu­nile la un sim­plu "dă, Doamne!". Atâta doar că Dum­ne­zeu nu poate să ne dea alt­ceva decât minte și suflet. Res­tul se pre­su­pune că tre­buie să facem noi.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *