Zilele trecute am găsit pe net un citat al marelui filozof danez, Søren Kierkegaard, care s‑ar traduce așa: rostul rugăciunii nu este de a‑l influența pe Dumnezeu, ci de a schimba atitudinea celui care se roagă. Recunosc încă de la început că n‑am citit opera lui Kirkegaard, știu despre el doar lucruri de cultură generală și poate câteva referințe interesante făcute în articole și cărți care mi-au trecut pe sub ochi. Dar mă îndoiesc că înțelesul pe care l‑am atribuit acestui citat este eronat doar pentru că nu i‑am parcurs scrierile. Exprimarea e destul de directă, semantica e suficient de limpede.
Mi‑a atras atenția formularea foarte simplă și concisă a unei idei pe care o împărtășesc întru totul. A te ruga către divinitate nu este o oportunitate de a solicita favoruri personale, nici un ritual dictat de cutume bisericești, ci un moment de introspecție, de intimitate maximă, în care conștiința noastră personală se expune fără disimulări în fața unei instanțe morale căreia îi recunoaștem superioritatea absolută. Este momentul în care noi înșine acceptăm să aplicăm o judecată nepărtinitoare a faptelor și intențiilor proprii, măsurându-le pe scara supremă a perfecțiunii, cu acceptarea neputinței de a o atinge vreodată. Mie mi se pare că rugăciunea credinciosului de azi ratează de cele mai multe ori aceste deziderate.
Mai întâi că rugăciunea este de cele mai multe ori confundată cu o listă de revendicări. Dintr-un motiv sau altul ne considerăm îndreptățiți să ni se înlesnească drumul prin viață și probabil ni se pare că doar atenția divină e ceea ce lipsește pentru ca dorințele noastre să devină realitate. Dumnezeu e cel mai probabil prins cu alte treburi și n‑a băgat în seamă nevoile drept credinciosului său, de aceea rugăciunea este un fel de a‑l trage de mânecă, semnalându‑i neatenția.
Apoi introspecția lipsește cu desăvârșire, în cele mai multe cazuri. Nu există obișnuința de a privi autocritic spre propriile fapte și gânduri, ci mai degrabă o condescendență voioasă față de propriul comportament căruia îi găsim întotdeauna scuze sau măcar circumstanțe atenuante. Atunci când am greșit, dacă am greșit, ceea ce e puțin probabil, a fost pentru că n‑am avut încotro. Alții ne-au împins în greșeală, noi am fost doar nevinovate victime ale unui concurs de împrejurări. Nerecunoscându-ne slăbiciunile, îndreptarea lor este ratată.
În fine, imposibilitatea atingerii perfecțiunii este absolutizată. Dacă perfecțiunea nu poate fi atinsă, atunci nici nu are rost să ne mai străduim. Căci oricum nimeni nu‑i perfect, în afară de Dumnezeu. Strădania de a deveni mai bun decât ieri devine caducă, efortul de a înainta spre valorile creștine este inutil. Deși putem, nu vrem să percepem această intangibilitate a perfecțiunii divine ca pe o linie a orizontului propriului nostru destin, către care ne îndreptăm necontenit în devenirea noastră spirituală și morală. Năzuința spre perfecțiune este abandonată pentru că nu are o răsplată tangibilă și imediată.
Pentru că suntem niște păcătoși condescendenți și superficiali și n‑avem a cere divinității decât mărunțișuri concrete, ne rezumăm rugăciunile la un simplu “dă, Doamne!”. Atâta doar că Dumnezeu nu poate să ne dea altceva decât minte și suflet. Restul se presupune că trebuie să facem noi.
Lasă un comentariu