Împarte cu prietenii










Submit

O tură de iarnă

Cam pe când se apro­pia pri­mul wee­kend din decem­brie mi-a venit așa un dor de munte. Vre­mea era oare­cum îmbie­toare, căci înce­pu­tul de iarnă se dove­dea des­tul de blând, iar des­pre zăpadă se auzeau vești doar către vâr­fu­rile mun­ți­lor. Așa că de ce nu? O ieșire de-o zi părea o idee bună și am mai găsit doi pri­e­teni care cre­deau la fel.

N-am mai fost de foarte multă vreme pe munte iarna. Am niște amin­tiri nu toc­mai vesele de acum vreo 30 de ani, pe vre­mea când niște pan­ta­loni groși de tre­ning erau cam sin­gu­rul echi­pa­ment pe care îl aveam la dis­po­zi­ție, ală­turi de niște bocanci de vână­tori de munte grei ca plum­bul. Încă mai țin minte cum se udau pan­ta­lo­nii de la zăpadă, apoi înghe­țau zdra­văn și aveam impre­sia că port o armură rece direct pe piele. De la un punct încolo plă­ce­rea tra­se­u­lui era uitată și nu știam cum să ajung mai degrabă la vale, undeva unde mă pot încă­lzi.

Așa că de data asta m-am echi­pat cores­pun­ză­tor: pan­ta­loni de iarnă, para­ză­pezi, bocan­cii dați cu spray de imper­mea­bi­li­zare, polar și jacheta Mam­mut. Sin­gu­rul lucru pe care nu l-am avut și tare ar fi prins bine erau niște rachete de zăpadă. Dar chiar și așa tura asta a fost incom­pa­ra­bil mai plă­cută decât cele pe care mi le adu­ceam aminte din alte ierni.

Am ple­cat sâm­bătă dimi­neață spre Cheia, cu obiec­ti­vul de urca cât putem în Groho­tiș, mun­ții des­pre care cei doi pri­e­teni ai mei nu prea auzi­seră. Auzi­sem eu însă și am mers direct la țintă, cotind dreapta chiar după intra­rea în Cheia, pe Valea Nea­gră, acolo unde începe un tra­seu mar­cat cu cruce roșie care urcă pe vâr­ful Bobu Mic, la 1.757 m. Infor­ma­ți­ile pe care le-am cules îna­inte pro­mi­teau un urcuș sus­ți­nut, dar nu exa­ge­rat, cu o dife­rență de nivel de vreo 800 m, deci exact ce ar fi tre­buit pen­tru ziua scurtă de iarnă.

Urcând mai întâi prin pădure, am dat de puțină zăpadă, apoi tot mai multă și de urmele unui urs mai miti­tel care urmase și el tra­seul cu nu multă vreme îna­in­tea noas­tră. La un moment dat urmele s-au pier­dut spre dreapta, în amonte, dar în jurul unor izvoare pe lângă care am tre­cut mai târ­ziu am găsit iarăși mul­țime de urme care urcau și cobo­rau. Flu­ie­rul pe care-l port întot­dea­una la mine și-a găsit îndată uti­li­ta­tea — ne-am anun­țat peri­o­dic pre­zența ca să nu ne sur­prin­dem reci­proc, noi și urșii.

Am ieșit apoi în golul alpin care începe des­tul de jos, pe la 1.450 m. Mun­ții Groho­tiș sunt pășu­nați intens. Ceva inte­re­sant: între pădu­rea de foioase și golul alpin nu există decât foarte puține răși­noase, une­ori lip­sind cu desă­vâr­șire. Urcu­șul s-a domo­lit și a urmat o por­țiune de tra­ver­sare pe curba de nivel care pro­mi­tea să fie ușoară. Numai că impre­sia a fost înșe­lă­toare. Poteca mer­gea pe un ver­sant sudic, încă­l­zit de soa­rele stră­lu­ci­tor — am avut o vreme per­fectă — iar stra­tul înghe­țat de zăpadă de dea­su­pra se rupea la fie­care doi-trei pași, scufundându-ne până la genunchi în zăpadă. Am îna­in­tat greu, luptându-ne cu omă­tul adânc și cu sen­za­ția pe care o ai când încerci să urci o scară rulantă care cobo­ară. Fie­care cen­ti­me­tru a tre­buit câști­gat de două ori: mai întâi făcând un pas, apoi scufundându-ne până la genunchi și repe­tând pasul. Bune ar fi fost niște rachete!

Când am răz­bit mai sus zăpada a fost mai înghe­țată și ne-a sus­ți­nut mult mai bine. Am ajuns des­tul de ușor pe vâr­ful Bobu Mic și ne-am bucu­rat de pri­ve­liș­tea din jur: Buce­gii, Bai­u­lui, Pia­tra Mare în depăr­tare, Ciu­ca­șul și Tătaru. Undeva mai sus puțin era vâr­ful Groho­tiș, dar dru­mul până acolo și îna­poi ne-ar fi luat mai mult de o oră și ris­cam să cobo­râm în vale pe întu­ne­ric. Altă­dată.

Am luat-o la vale, îno­tând încă o dată prin zăpadă în por­țiu­nea aceea de ver­sant, de data asta parcă mai cu spor, pen­tru că mer­geam pe pro­pri­ile noas­tre urme. Și, chiar îna­inte să rein­trăm în pădure, am dat și peste niște urme foarte proas­pete de urs — când am urcat sigur nu erau acolo. În urma noas­tră un nea Mar­tin și-a văzut de tre­bu­rile lui prin munte. Se pare că urșii nu prea mai hiber­nează ier­nile. Ne-am văzut de drum la vale, flu­ie­rând pre­ven­tiv și poves­tind una și alta, cu gân­dul la o ciorbă caldă și o bere rece.

Foto­gra­fii și tra­seu


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Mirela

    Nu de rachete era nevoie, ci de col­tari mai degraba
    A fost vant ?

    0
    0
    • Sorin Sfirlogea

      Ba de rachete, ca să mărim supra­fața de spri­jin și să nu se mai rupă zăpada sub noi. De alu­ne­cat nu alu­ne­cam, deci col­ța­rii nu ne-ar prea fi aju­tat. Vânt a fost des­tul puțin și nu foarte puter­nic, mai ales în cur­mă­tura dina­inte de Bobu Mic.

      0
      0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *