Dis­cu­tam cu ci­neva pe net des­pre mer­sul pe munte și des­pre ceea ce mână pe fi­e­care monta­ni­ard să urce po­te­cile. De fapt e im­pro­priu spus că dis­cu­tam, schim­bam opi­nii prin co­men­ta­rii suc­ce­sive. Ti­pul cu care aveam con­ver­sa­ția avea niște opi­nii foarte ferme și în­cerca să mă con­vingă și pe mine că tot ce ai ne­voie pe munte este un echi­pa­ment se­rios. In­for­ma­ți­ile cu­lese în pre­a­la­bil, prog­noza me­teo, in­stru­men­tele de orien­tare și în ge­ne­ral tra­se­ele mar­cate sunt doar pen­tru fri­coși și mu­coși. Monta­ni­ar­dul ade­vă­rat are doar o hartă a zo­nei și atât.

Măr­tu­ri­sesc că nu i‑am dat drep­tate. Ceea ce mă duce pe mine sus pe munte nu e aven­tura ex­tremă, nici adre­na­lina ris­cu­lui îm­pins la li­mită. Și ceva mă face să bă­nu­iesc că ma­jo­ri­ta­tea ce­lor ce urcă mun­ții sunt mai de­grabă de acord cu mine: nu pe­ri­co­lul e ceea ce ne fas­ci­nează. Pen­tru mine mun­tele este bu­cu­ria efor­tu­lui răs­plătit prin fru­mu­se­țea pe­i­sa­ju­lui, pri­le­jul de a fi — mă­car pen­tru o vreme — în mij­lo­cul unei na­turi săl­ba­tice, încă nea­fec­tată de in­ter­ven­ția umană. Plă­ce­rea este să des­co­peri ceea ce această na­tură a ză­mi­slit prin pro­pri­ile sale legi și ener­gii, să ad­miri per­fec­țiu­nea și să în­țe­legi că ești parte din această uri­așă ca­po­do­peră pe care nici­când min­tea umană n‑o va pu­tea egala în di­ver­si­ta­tea și com­ple­xi­ta­tea ei.

Por­nesc așa­dar la orice ur­cuș cu gân­dul în­toar­ce­rii în si­gu­ranță acasă. Cer­ce­tez cu grijă prog­noza me­teo, in­for­ma­ți­ile des­pre tra­seu și di­fi­cul­ta­tea lui, căci con­si­der toate as­tea ca o formă de res­pect la adresa mun­te­lui. Nu îl în­frunt, ci îl stră­bat res­pec­tuos. Știu ce pu­tere are și știu că în doar câ­teva clipe cea mai plă­cută dru­me­ție se poate trans­forma într-un cal­var. Și pen­tru că nu pot evita ab­so­lut toate ris­cu­rile unei as­cen­siuni montane, cel pu­țin îmi iau toate mă­su­rile de pre­ca­u­ție care mi se par re­zo­na­bile și mă echi­pez cu in­stru­men­tele care mi-ar fi ne­ce­sare în va­ri­anta cea mai de­fa­vo­ra­bilă. În­tre ele este și GPS-ul.

Cine a mers pe munte în­de­a­juns de mult știe cum poate arăta un tra­seu fă­cut pe ceață. Nu vezi ni­mic îm­pre­jur, orien­ta­rea este pur in­tu­i­tivă, ris­cul de te ră­tăci este foarte mare. Un sim­plu te­le­fon cu GPS și o hartă on­line poate în­semna di­fe­rența în­tre a ră­tăci până la epu­i­zare pe ver­sanți care par că nu duc ni­că­ieri și ca­lea cea mai ra­pidă de a ajunge la adă­post. Știu po­vești cu mun­țo­mani ex­pe­ri­men­tați care au bân­tuit ore în­tregi că­u­tând prin ceață ie­și­rea că­tre dru­muri de ac­ces, pe care le-au ni­me­rit apoi din no­roc, deși erau la doar câ­teva sute de me­tri de ei.

Când te prinde noap­tea pe tra­seu pen­tru că te-ai în­cu­ra­jat la un drum mai lung de­cât îți erau pu­te­rile sau pen­tru că in­for­ma­ți­ile des­pre lun­gi­mea sa erau in­e­xacte, un GPS poate în­semna sal­va­rea. Dacă ați mers noap­tea prin pă­dure vreo­dată, chiar și aju­tați de o fron­tală, știți des­pre ce vor­besc. Pri­vi­rea nu stră­bate de­cât zece me­tri în jur, nici vorbă de per­spec­tiva lă­mu­ri­toare a îm­pre­ju­ri­mi­lor. Orice po­tecă se poate ușor abate din dru­mul cel bun, orice mar­caj poate fi ușor pier­dut. Și dez­nă­dej­dea ră­tă­ci­rii în noapte e spo­rită de sen­ti­men­tul de pri­mej­die imi­nentă pe care săl­bă­ti­cia îl naște în oricine.

Apoi nici pe vreme bună nu e în­tot­dea­una ușor. Mar­ca­jele tra­se­e­lor se pierd ade­sea, ne­re­fă­cute de ani de zile. Am că­u­tat cea­suri în­tregi un tra­seu care urca în Ie­zer pe vâr­ful Bă­trâna și nu l‑am pu­tut găsi pen­tru că era com­plet șters — doar ici-colo se ză­reau niște vagi urme de vop­sea, iar când am ie­șit în căl­dă­rile mun­te­lui n‑am mai vă­zut nici urmă de el. Efor­tul de a merge pe tra­see nea­me­na­jate este aproape dublu, pu­te­rile scad mult mai iute, iar mo­ra­lul te lasă. Un GPS este sal­va­tor, căci te poate ajuta să rămâi pe di­rec­ția co­rectă și să ur­mezi po­te­cile bune chiar dacă mar­ca­jul nu mai e de găsit.

Nu sunt însă nici adep­tul na­vi­gă­rii pe munte cu GPS-ul în mână. Cred că e bine să te lași ghi­dat de sim­țu­rile pro­prii cât se poate de mult. A ne exersa sim­țul de orien­tare e cât se poate de im­por­tant. E bine să poți citi oro­gra­fia lo­cu­ri­lor, să des­ci­frezi cum co­bo­ară vă­ile spre șe­suri, să te orien­tezi față de punc­tele car­di­nale, să simți unde curg ver­san­ții și că­tre ce tra­ver­sează cur­mă­tu­rile. Dar un GPS în bu­zu­nar este plasa de si­gu­ranță care te ajută să ieși din în­cur­că­tură dacă re­li­e­ful e prea com­pli­cat pen­tru a‑l des­ci­fra. Mai ales atunci când tra­seul stră­bate în­de­lung pă­duri, per­spec­tiva ge­ne­rală lip­sește și tra­ver­să­rile re­pe­tate de pe un ver­sant pe al­tul te pot dez­o­rienta ușor.

Așa­dar aceasta este o ple­doa­rie pen­tru GPS. Îmi pare im­por­tant ca ori de câte ori e po­si­bil să ai în bu­zu­nar tra­seul în for­mat gpx pe o hartă on­line și un sen­zor GPS. Cum toate te­le­foa­nele in­te­li­gente de azi au așa ceva, e lu­cru ex­trem de sim­plu să te echi­pezi cu aceste mi­nime do­tări. Iar dacă tra­seul pe care mergi nu are un track GPS încă, de ce să nu în­re­gis­trezi tu unul și să‑l pui la în­demâna ce­lor­lalți care vor vrea să meargă pe ace­leași cărări?

Și dacă vă în­tre­bați unde poate fi pus un track GPS la dis­po­zi­ția monta­ni­ar­zi­lor, sim­plu și gra­tuit, răs­pun­sul e sim­plu: pe Car­tea Mun­ți­lor. 🙂


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel

    apa­rat gps e bun , la te­le­fon nu tine ba­te­ria mai ales daca e frig , iarna


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.