Am și eu o fixație cu atenția la nevoile clientului în prăvălii. Și am parte de cele mai inedite experiențe în privința asta. Majoritatea duduilor și domnișorilor care vând diverse chestii prin magazinele bucureștene habar n‑au o iotă despre marfa pe care vor să ți‑o strecoare în plasă. Îi întrebi despre caracteristici sau detalii de întreținere sau alte chestii, funcție de obiectul cu pricina, și se uită la tine prostiți, de parcă i‑ai întrebat ecuația curbei lănțișor ((Nu știți voi ce‑i aia, de fapt nici eu nu mai știu, dar îmi amintesc că e al dracului de complicat. 😉 )).
Stau acolo ca niște momâi și nu știu decât să opereze casa de marcat, dacă nu cumva și cu aia o dau de gard cumva, că “vorbește colegu’ la telefon, în spate… Mariaaaneeee, lasă dreacu’ telefonu’ că am client!”. E și la finalul aventurii cu plata, personajul principal al povestirii se apucă să manevreze chitanțele și cardul. Una mie, una ție, una lu’ popa Ilie. Cu mare grijă și atenție așează bonul fiscal peste chitanța de POS și apoi, cu o mișcare magistrală și probabil îndelung exersată, strecoară cardul între cele două înainte de a ți le înmâna. Ba uneori mai adaugă deasupra și niscai cupoane de la promoția cu tigăi. Șah și mat.
Acuma nu știu cum procedați voi, dar eu unul am obișnuința de a ține cardul în portofel, într-un compartiment de-ăla special de carduri. Pentru că sunt bărbat și nu am o poșetă încăpătoare unde să pot să arunc tot ce-mi pică în mână. Aș putea să-mi cumpăr una, dar mi‑e că vă uitați ciudat la mine. Deci vreau să bag cardul în portofel și chitanțele în buzunar. Iau deci la triat teancul de chestii pe care mi le înmânează vajnicul vânzător: asta merge în buzunar, asta în portofel, asta în buzunar, asta cu tigăile puteți să vi‑o băgați în… pardon, aici vorbim frumos.
Am încercat tot felul de stratageme. Am întins mâna aluziv după card imediat după ce îl scot din POS, dar se feresc de mine ca de șarpe și nu îmi dau nimic până nu compun sandvișul cu chitanțe și cupoane. Am fluturat sugestiv portofelul cu compartimente de card, poate-poate s‑or prinde că îl vreau înapoi fără să fie ascuns într-un teanc de hârtii. Nimic. Am încercat să extrag delicat doar cardul din mâna lor — nici asta n‑a mers prea bine că a trebuit să adun hârtiile de pe jos.
Ce‑o fi, frate, așa greu de înțeles că lumea ține cardul într-un compartiment separat unde nu încap și chitanțele? Ce e așa de complicat să dai omului cardul când ai terminat cu el și pe urmă să te apuci de rupt bonuri și chitanțe și să i le dai separat? E nevoie de două facultăți ca să pricepi ceva așa simplu? Noroc că se răspândește chestia asta cu POS operat de client. Țeapă, fraierilor! N‑o să mai puteți să-mi ascundeți cardul în chitanțe, că nu mai puneți laba pe el!
Hai că m‑am răcorit nițel.
2:01
Mi se pare o porcarie sincer sa fiu…