Există multe motive pentru care oamenii de azi se transformă din vietăți urbane în montaniarzi. Unii probabil apucă potecile munților pentru că vor să fugă de semenii lor, prea mulți și prea cotropitori în îngusta fâșie de timp pe care viața ne‑o mai lasă nouă înșine. Alții sunt mai degrabă dornici să-și simtă adrenalina fierbând, aruncându-se în temerare aventuri menite a‑i dovedi bravi eroi ai unor povești de spus nepoților, dar care adesea se termină prost ori poate chiar tragic. Pe alții îi împinge de la spate anturajul, dorința de a fi cu gașca și de a‑și da o însemnătate proprie pentru că se simt parte a unui grup. Alții merg pe munte pentru că e cool să mergi pe munte.
Eu merg pe munte pentru că sunt curios. Am o neobosită curiozitate de a afla cum se vede lumea din vârful fiecărui munte, în ce fel curg văile și cum se unduiesc pripoarele, cât de sus îndrăznesc molizii să urce și de unde izvorăsc pâraiele. Niciodată nu mă întorc dezamăgit, căci munții sunt precum oamenii, ori poate chiar mai frumoși ca ei, au fiecare personalitatea lui. Unul e mai colțuros și mai aspru, altul mai molcom, altul mai repezit spre înalt. Fac cunoștință cu oricare dintre ei, nu‑s dornic de a‑i cunoaște doar pe cei faimoși, căci fiecare munte are ceva de arătat dacă știi unde, cum și când să te uiți. Nu trebuie decât să-mi rafinez priceperea de a le descoase secretele.
Însă curiozitatea nu e de ajuns. Ca să mă bucur de toate cele din jur, inima trebuie să-mi fie ușoară, pasul sigur, gândul limpede și răsuflarea liniștită. Nu te poți minuna de cele din jur dacă puterile nu-ți sunt pe măsura muntelui. Bunicul meu, un om de la care am avut multe a învăța, mi‑a spus cândva că atunci când umbli pe munți trebuie să ai grijă de nervi și de picioare. Despre picioare mi‑a fost lesne să pricep, e clar că ele duc efortul mersului îndelungat, alternând urcușuri și coborâșuri și că de aceea e nevoie să fie obișnuite cu drumurile lungi. Dar, mi‑a spus el, nu‑i vorba doar de cât de puternici îți sunt mușchii și cât de rezistente tălpile, ci și de grija de a te încălța cum se cuvine, pe măsura muntelui pe care îl urci. Degeaba ai forța unui taur atunci când rănile făcute de niște bocanci nepurtați te dor de îți seacă sufletul la fiecare pas.
Despre nervi aveam să înțeleg mai târziu cum stau lucrurile, după ce mi-am învățat lecția în câteva rânduri și am înțeles că pe munte trebuie să-ți păstrezi cumpătul oricât de greu ar fi. E lesne să lași furia să te cuprindă, mai ales atunci când puterile îți slăbesc și toate din jur par a‑ți sta împotrivă. Nici acum, când am învățat această regulă simplă, nu sunt scutit de această greșeală — oboseala e cel mai mare dușman al unei minți limpezi. Și, îndată ce nervii îți cedează, devii propriul tău dușman, căci riști să iei cele mai proaste decizii: te pripești să faci alegerile nepotrivite, te încăpățânezi să continui când ar trebui să renunți, te oprești epuizat și frustrat când ar trebui să mergi mai departe, te iei la sfadă cu prietenii care te însoțesc când ar trebui să te ajuți cu ei.
Cum spuneam, când mergi pe munte trebuie să ai inima ușoară, pasul sigur, gândul limpede și răsuflarea liniștită. Iar toate astea trebuie să le clădești din timp, adică să trudești cu râvnă și cu bună cadență la întărirea trupului și a minții. Treabă nu tocmai simplă atunci când locuiești într-un oraș de câmpie, departe de coastele munților. Poți să te antrenezi alergând prin natură, dar asta e pentru cei cărora le place iuțeala. Eu unul n‑am iubit niciodată alergarea — n‑am rămas niciodată ultimul când a fost vorba de fugit, dar nici bucuros nu sunt când e nevoie să-mi iau picioarele la spinare. Iar atunci când vremea devine rece, alergatul mi‑e încă și mai mare chin, căci transpirând foarte puternic în zona capului, mă predispun răcelilor.
Și uite de-aia mersul la sală e pentru mine cea mai bună metodă de a avea grijă de nervi și de picioare. Banda de alergare poate fi înclinată până la 15%, viteza poate fi ajustată la ritmul mersului în urcuș și astfel efortul e echivalent cu cel al unui urcuș susținut. Ba mai mult, banda de alergare are niște avantaje incontestabile. Mai întâi că nu slăbește ritmul niciodată, așa cum se întâmplă când alergi în aer liber, unde oboseala te încetinește treptat, pe nesimțite și e nevoie de niscai echipamente GPS ca să fii sigur că menții un ritm constant. Apoi faptul că suprafața benzii e monotonă îți ușurează pașii. Nu trebuie să ai grijă unde calci. Poți în schimb să urmărești parametrii fizici ai propriului corp și să înțelegi cum și când obosești, când și cât de mult îți pierzi suflul. Cu puțină pricepere poți astfel să înveți cum să devii mai rezistent.
Eu de pildă am constatat că după un kilometru jumătate de mers, la o viteză de 4 km/oră și o înclinare de 15%, încep să simt un disconfort al mușchilor picioarelor. E momentul în care mușchii încep să “vocifereze” că sunt puși la treabă. Respirația e destul de accelerată și ea. Perseverez. După încă cinci sute de metri, mușchii sunt bine încălziți și respirația se reglează — între prieteni avem obișnuința să spunem că ăsta e momentul când “a intrat turbina”. 🙂 Pe la trei kilometri și 450 m altitudine urcată oboseala începe să se simtă din nou, dar încă nu simt nevoia să mă opresc. Pe la trei kilometri jumătate însă lupt cu tentația de a opri banda. Peste 500m altitudine în mai puțin de 50 de minute nu e ușor pentru mine. Dacă aș fi pe munte, probabil că m‑aș opri. Banda însă se învârte nemiloasă, iar voința mă ajută să continui până la limita de o oră pe care mi-am impus‑o. Patru kilometri distanță și șase sute de metri altitudine urcată într-un singur ceas nu e rău pentru un amator.
Să ne vedem cu bine pe munte, când o veni primăvara. Până atunci nu uitați să aveți grijă mereu de nervi și de picioare.
Lasă un comentariu