Există multe mo­tive pen­tru care oa­me­nii de azi se trans­formă din vi­e­tăți ur­bane în monta­ni­arzi. Unii pro­ba­bil apucă po­te­cile mun­ți­lor pen­tru că vor să fugă de se­me­nii lor, prea mulți și prea co­tro­pi­tori în în­gusta fâșie de timp pe care viața ne‑o mai lasă nouă în­șine. Al­ții sunt mai de­grabă dor­nici să-și simtă adre­na­lina fi­er­bând, arun­cându-se în te­me­rare aven­turi me­nite a‑i do­vedi bravi eroi ai unor po­vești de spus ne­po­ți­lor, dar care ade­sea se ter­mină prost ori poate chiar tra­gic. Pe al­ții îi îm­pinge de la spate an­tu­ra­jul, do­rința de a fi cu gașca și de a‑și da o în­sem­nă­tate pro­prie pen­tru că se simt parte a unui grup. Al­ții merg pe munte pen­tru că e cool să mergi pe munte.

Eu merg pe munte pen­tru că sunt cu­rios. Am o ne­o­bo­sită cu­ri­o­zi­tate de a afla cum se vede lu­mea din vâr­ful fi­e­că­rui munte, în ce fel curg vă­ile și cum se un­du­iesc pri­poa­rele, cât de sus în­drăz­nesc mo­li­zii să urce și de unde iz­vo­răsc pâra­iele. Nici­o­dată nu mă în­torc dez­a­mă­git, căci mun­ții sunt pre­cum oa­me­nii, ori poate chiar mai fru­moși ca ei, au fi­e­care per­so­na­li­ta­tea lui. Unul e mai col­țu­ros și mai as­pru, al­tul mai mol­com, al­tul mai re­pe­zit spre înalt. Fac cu­noș­tință cu ori­care din­tre ei, nu‑s dor­nic de a‑i cu­noaște doar pe cei fai­moși, căci fi­e­care munte are ceva de ară­tat dacă știi unde, cum și când să te uiți. Nu tre­buie de­cât să-mi ra­fi­nez pri­ce­pe­rea de a le des­coase secretele.

Însă cu­ri­o­zi­ta­tea nu e de ajuns. Ca să mă bu­cur de toate cele din jur, inima tre­buie să-mi fie ușoară, pa­sul si­gur, gân­dul lim­pede și ră­su­fla­rea li­niș­tită. Nu te poți mi­nuna de cele din jur dacă pu­te­rile nu-ți sunt pe mă­sura mun­te­lui. Bu­ni­cul meu, un om de la care am avut multe a în­văța, mi‑a spus cân­dva că atunci când um­bli pe munți tre­buie să ai grijă de nervi și de pi­cioare. Des­pre pi­cioare mi‑a fost lesne să pri­cep, e clar că ele duc efor­tul mer­su­lui în­de­lun­gat, al­ter­nând ur­cu­șuri și co­bo­râ­șuri și că de aceea e ne­voie să fie obiș­nu­ite cu dru­mu­rile lungi. Dar, mi‑a spus el, nu‑i vorba doar de cât de pu­ter­nici îți sunt mu­ș­chii și cât de re­zis­tente tăl­pile, ci și de grija de a te în­călța cum se cu­vine, pe mă­sura mun­te­lui pe care îl urci. De­geaba ai forța unui taur atunci când ră­nile fă­cute de niște bo­canci ne­pur­tați te dor de îți seacă su­fle­tul la fi­e­care pas.

Des­pre nervi aveam să în­țe­leg mai târ­ziu cum stau lu­cru­rile, după ce mi-am în­vă­țat lec­ția în câ­teva rân­duri și am în­țe­les că pe munte tre­buie să-ți păs­trezi cum­pă­tul ori­cât de greu ar fi. E lesne să lași fu­ria să te cu­prindă, mai ales atunci când pu­te­rile îți slă­besc și toate din jur par a‑ți sta îm­po­trivă. Nici acum, când am în­vă­țat această re­gulă sim­plă, nu sunt scu­tit de această gre­șe­ală — obo­seala e cel mai mare du­ș­man al unei minți lim­pezi. Și, în­dată ce ner­vii îți ce­dează, de­vii pro­priul tău du­ș­man, căci riști să iei cele mai proaste de­ci­zii: te pri­pești să faci ale­ge­rile ne­po­tri­vite, te în­că­pă­țâ­nezi să con­ti­nui când ar tre­bui să re­nunți, te oprești epu­i­zat și frus­trat când ar tre­bui să mergi mai de­parte, te iei la sfadă cu pri­e­te­nii care te în­so­țesc când ar tre­bui să te ajuți cu ei.

Cum spu­neam, când mergi pe munte tre­buie să ai inima ușoară, pa­sul si­gur, gân­dul lim­pede și ră­su­fla­rea li­niș­tită. Iar toate as­tea tre­buie să le clă­dești din timp, adică să tru­dești cu râvnă și cu bună ca­dență la în­tă­ri­rea tru­pu­lui și a min­ții. Treabă nu toc­mai sim­plă atunci când lo­cu­iești într-un oraș de câm­pie, de­parte de coas­tele mun­ți­lor. Poți să te an­tre­nezi aler­gând prin na­tură, dar asta e pen­tru cei că­rora le place iu­țe­ala. Eu unul n‑am iu­bit nici­o­dată aler­ga­rea — n‑am ră­mas nici­o­dată ul­ti­mul când a fost vorba de fu­git, dar nici bu­cu­ros nu sunt când e ne­voie să-mi iau pi­cioa­rele la spi­nare. Iar atunci când vre­mea de­vine rece, aler­ga­tul mi‑e încă și mai mare chin, căci transpi­rând foarte pu­ter­nic în zona ca­pu­lui, mă pre­dis­pun răcelilor.

Și uite de-aia mer­sul la sală e pen­tru mine cea mai bună me­todă de a avea grijă de nervi și de pi­cioare. Banda de aler­gare poate fi în­cli­nată până la 15%, vi­teza poate fi ajus­tată la rit­mul mer­su­lui în ur­cuș și ast­fel efor­tul e echi­va­lent cu cel al unui ur­cuș sus­ți­nut. Ba mai mult, banda de aler­gare are niște avan­taje in­con­tes­ta­bile. Mai în­tâi că nu slă­bește rit­mul nici­o­dată, așa cum se în­tâm­plă când alergi în aer li­ber, unde obo­seala te în­ce­ti­nește trep­tat, pe ne­sim­țite și e ne­voie de nis­cai echi­pa­mente GPS ca să fii si­gur că men­ții un ritm con­stant. Apoi fap­tul că su­pra­fața ben­zii e mo­no­tonă îți ușu­rează pa­șii. Nu tre­buie să ai grijă unde calci. Poți în schimb să ur­mă­rești pa­ra­me­trii fi­zici ai pro­pri­u­lui corp și să în­țe­legi cum și când obo­sești, când și cât de mult îți pierzi su­flul. Cu pu­țină pri­ce­pere poți ast­fel să în­veți cum să de­vii mai rezistent.

Eu de pildă am con­sta­tat că după un ki­lo­me­tru ju­mă­tate de mers, la o vi­teză de 4 km/oră și o în­cli­nare de 15%, în­cep să simt un di­scon­fort al mu­ș­chi­lor pi­cioa­re­lor. E mo­men­tul în care mu­ș­chii în­cep să “vo­ci­fe­reze” că sunt puși la treabă. Res­pi­ra­ția e des­tul de ac­ce­le­rată și ea. Per­se­ve­rez. După încă cinci sute de me­tri, mu­ș­chii sunt bine în­că­l­ziți și res­pi­ra­ția se re­glează — în­tre pri­e­teni avem obiș­nu­ința să spu­nem că ăsta e mo­men­tul când “a in­trat tur­bina”. 🙂 Pe la trei ki­lo­me­tri și 450 m al­ti­tu­dine ur­cată obo­seala în­cepe să se simtă din nou, dar încă nu simt ne­voia să mă opresc. Pe la trei ki­lo­me­tri ju­mă­tate însă lupt cu ten­ta­ția de a opri banda. Peste 500m al­ti­tu­dine în mai pu­țin de 50 de mi­nute nu e ușor pen­tru mine. Dacă aș fi pe munte, pro­ba­bil că m‑aș opri. Banda însă se în­vârte ne­mi­loasă, iar vo­ința mă ajută să con­ti­nui până la li­mita de o oră pe care mi-am impus‑o. Pa­tru ki­lo­me­tri dis­tanță și șase sute de me­tri al­ti­tu­dine ur­cată într-un sin­gur ceas nu e rău pen­tru un amator.

Să ne ve­dem cu bine pe munte, când o veni pri­mă­vara. Până atunci nu ui­tați să aveți grijă me­reu de nervi și de picioare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.