Cazul Vianu își stinge treptat ecourile în presă. Va mai răbufni de vreo câteva ori poate, ori va fi menționat în viitoare dezbateri când fapte asemănătoare se vor întâmpla. Concluziile nu sunt clare în privința profesorului, controlul ministerului nu s‑a produs încă din motive de vacanță. Însă eu nu cred că profesorul și comportamentul său sunt cheia acestei povești — sunt aproape sigur că ancheta va dovedi că nu-și pune elevii să se roage în genunchi pentru un punct în plus. Cheia poveștii este războiul împotriva sistemului de educație public.
Sunt unii care l‑au pornit, ca pe o cruciadă. Au hotărât că școala publică nu e bună. Așa e, calitatea e slabă. Însă soluția lor e una radicală: s‑o desființăm. S‑o radem de pe fața pământului. Și să începem, bineînțeles, cu profesorii. După ce îi vom fi făcut una cu pământul, școala publică va dispărea de la sine. Alții li se alătură doar pentru că e la modă să vociferezi împotriva cuiva, de preferință a statului. Ca urmare puzderie de articole au răsărit ca ciupercile după ploaie despre cazul Vianu. Nimeni nu știe exact ce s‑a întâmplat acolo, dar toți au o părere. Proastă, firește.
De partea cealaltă, cantonați în binecunoscuta lor inadecvare socială, profesorii protestează împotriva atacurilor la adresa breslei lor. Nu e drept să fie luați în șuturi. Nu sunt toți corupți și incompetenți. Iar atacurile împotriva școlii publice sunt în realitate o promovare a școlilor private și au ca rezultat desființarea dreptul la educație gratuită. Tâmpenia asta din urmă este capodopera lui Vasile Ernu, care mai face o fentă de stânga, încercând să ideologizeze o dezbatere mult mai importantă decât mizeriile politice din capul lui. Ernu e un spălat pe creier — nimic nou aici — care vrea să deturneze o dezbatere necesară despre educație și învățământ prin formulări de genul “Discreditarea ideii de sistem public gratuit şi universal”. A nu se confunda problema reală cu fițele de oraș ale unor părinți care cred că singurul lucru pe care îl datorează copiilor se traduce în banii cu care le plătesc școala.
De fapt e o lipsă acută de dialog între cadrele didactice și societate. Primii nu vor să se miște de pe pozițiile lor pentru că le e frică de schimbare, ceilalți habar n‑au ce vor de la școală. Cred că primul pas pentru fiecare dintre aceste părți e să recunoască aceste simple adevăruri. Nu rezolvă problema, dar creează premiza unui dialog. Căci absența acestui dialog e motivul pentru care unii părinți se simt tentați să se îndrepte spre școala privată. Pentru că acolo relațiile sunt comerciale, ceva ce ei pot înțelege și accepta ușor: plătești și ești servit cu un copil minunat și un certificat de excelență în parenting. Ce poate fi mai reconfortant?
În ochii românului școala face parte din statul defect și corupt și primește aceleași critici precum sistemul de sănătate, administrațiile locale șamd. Iar opțiunea pentru privat e reculul firesc în fața corupției și incompetenței: se duc acolo unde pot să pretindă calitate contra unei sume de bani, adică la școala privată sau la clinica privată. Că nici acolo nu primesc ce au nevoie, e o altă discuție. Să nu ne amăgim că în școlile private profesorii sunt altcineva decât foști profesori de la stat care și-au tras un rânjet peste scârba personală față de meserie și peste incompetență, de dragul banilor pe care îi primesc.
Dar în realitate nu e nici o campanie sistematică de denigrare a școlii publice. Nu stă nimeni ascuns în vreun beci obscur și urzește planuri malefice contra profesorilor din școlile publice. Atitudinea asta de tip “suntem persecutați” nu face decât să țină profesorii în situația în care se află: prost plătiți, lipsiți de formare profesională, cu manuale făcute de șpăgarii care controlează sistemul, lipsiți de respectul și recunoașterea societății. Nimeni n‑a câștigat vreodată respect afirmând că și concurentul său e la fel de prost. Ca beneficiari ai unor sisteme de educație, publice sau private, nu suntem interesați de o competiție între incompetențe.
Soluția e în egală măsură simplă și extrem de dificilă. Profesorii ar trebui să se scoale din letargia în care se complac și să facă ceva concret. Să propună niște lucruri fezabile. Să vină cu o strategie credibilă gândită de ei. Să stabilească niște criterii după care îi vor elimina din sistem pe cei care sunt definitiv și irevocabil incompetenți. Și, în primul rând, să accepte că ei trebuie să facă parte din soluție. Pentru că dacă nu fac parte din soluție, înseamnă că fac parte din problemă.
Lasă un comentariu