Ca­zul Vianu își stinge trep­tat eco­u­rile în presă. Va mai ră­bu­fni de vreo câ­teva ori poate, ori va fi men­țio­nat în vi­i­toare dez­ba­teri când fapte ase­mă­nă­toare se vor în­tâm­pla. Con­clu­zi­ile nu sunt clare în pri­vința pro­fe­so­ru­lui, con­tro­lul mi­nis­te­ru­lui nu s‑a pro­dus încă din mo­tive de va­canță. Însă eu nu cred că pro­fe­so­rul și com­por­ta­men­tul său sunt cheia aces­tei po­vești — sunt aproape si­gur că an­cheta va do­vedi că nu-și pune ele­vii să se ro­age în ge­nunchi pen­tru un punct în plus. Cheia po­veș­tii este răz­bo­iul îm­po­triva sis­te­mu­lui de edu­ca­ție public.

Sunt unii care l‑au por­nit, ca pe o cru­ci­adă. Au ho­tă­rât că școala pu­blică nu e bună. Așa e, ca­li­ta­tea e slabă. Însă so­lu­ția lor e una ra­di­cală: s‑o desfi­in­țăm. S‑o ra­dem de pe fața pămân­tu­lui. Și să în­ce­pem, bi­ne­în­țe­les, cu pro­fe­so­rii. După ce îi vom fi fă­cut una cu pămân­tul, școala pu­blică va dis­pă­rea de la sine. Al­ții li se ală­tură doar pen­tru că e la modă să vo­ci­fe­rezi îm­po­triva cuiva, de pre­fe­rință a sta­tu­lui. Ca ur­mare pu­z­de­rie de ar­ti­cole au ră­să­rit ca ciu­per­cile după ploaie des­pre ca­zul Vianu. Ni­meni nu știe exact ce s‑a în­tâm­plat acolo, dar toți au o pă­rere. Proastă, firește.

De par­tea cea­laltă, can­to­nați în bi­ne­cu­nos­cuta lor in­a­dec­vare so­ci­ală, pro­fe­so­rii pro­tes­tează îm­po­triva ata­cu­ri­lor la adresa bre­slei lor. Nu e drept să fie lu­ați în șu­turi. Nu sunt toți co­rupți și in­com­pe­tenți. Iar ata­cu­rile îm­po­triva șco­lii pu­blice sunt în re­a­li­tate o pro­mo­vare a șco­li­lor pri­vate și au ca re­zul­tat desfi­in­ța­rea drep­tul la edu­ca­ție gra­tu­ită. Tâm­pe­nia asta din urmă este ca­po­do­pera lui Va­sile Ernu, care mai face o fentă de stânga, în­cer­când să ide­o­lo­gi­zeze o dez­ba­tere mult mai im­por­tantă de­cât mi­ze­ri­ile po­li­tice din ca­pul lui. Ernu e un spă­lat pe cre­ier — ni­mic nou aici — care vrea să de­tur­neze o dez­ba­tere ne­ce­sară des­pre edu­ca­ție și în­vă­țământ prin for­mu­lări de ge­nul “Dis­cre­di­ta­rea ideii de sis­tem pu­blic gra­tuit şi uni­ver­sal”. A nu se con­funda pro­blema re­ală cu fi­țele de oraș ale unor pă­rinți care cred că sin­gu­rul lu­cru pe care îl da­to­rează co­pi­i­lor se tra­duce în ba­nii cu care le plă­tesc școala.

De fapt e o lipsă acută de di­a­log în­tre ca­drele di­dac­tice și so­ci­e­tate. Pri­mii nu vor să se miște de pe po­zi­ți­ile lor pen­tru că le e frică de schim­bare, cei­lalți ha­bar n‑au ce vor de la școală. Cred că pri­mul pas pen­tru fi­e­care din­tre aceste părți e să re­cu­noască aceste sim­ple ade­vă­ruri. Nu re­zolvă pro­blema, dar cre­ează pre­miza unui di­a­log. Căci ab­sența aces­tui di­a­log e mo­ti­vul pen­tru care unii pă­rinți se simt ten­tați să se în­drepte spre școala pri­vată. Pen­tru că acolo re­la­ți­ile sunt co­mer­ci­ale, ceva ce ei pot în­țe­lege și ac­cepta ușor: plă­tești și ești ser­vit cu un co­pil mi­nu­nat și un cer­ti­fi­cat de ex­ce­lență în pa­ren­ting. Ce poate fi mai reconfortant?

În ochii ro­mâ­nu­lui școala face parte din sta­tul de­fect și co­rupt și pri­mește ace­leași cri­tici pre­cum sis­te­mul de să­nă­tate, ad­mi­nis­tra­ți­ile lo­cale șamd. Iar op­țiu­nea pen­tru pri­vat e re­cu­lul fi­resc în fața co­rup­ției și in­com­pe­ten­ței: se duc acolo unde pot să pre­tindă ca­li­tate con­tra unei sume de bani, adică la școala pri­vată sau la cli­nica pri­vată. Că nici acolo nu pri­mesc ce au ne­voie, e o altă dis­cu­ție. Să nu ne amă­gim că în șco­lile pri­vate pro­fe­so­rii sunt alt­ci­neva de­cât foști pro­fe­sori de la stat care și-au tras un rân­jet peste scârba per­so­nală față de me­se­rie și peste in­com­pe­tență, de dra­gul ba­ni­lor pe care îi primesc.

Dar în re­a­li­tate nu e nici o cam­pa­nie sis­te­ma­tică de de­ni­grare a șco­lii pu­blice. Nu stă ni­meni as­cuns în vreun beci obs­cur și urzește pla­nuri ma­le­fice con­tra pro­fe­so­ri­lor din șco­lile pu­blice. Ati­tu­di­nea asta de tip “sun­tem per­se­cu­tați” nu face de­cât să țină pro­fe­so­rii în si­tu­a­ția în care se află: prost plătiți, lip­siți de for­mare pro­fe­sio­nală, cu ma­nu­ale fă­cute de șpă­ga­rii care con­tro­lează sis­te­mul, lip­siți de res­pec­tul și re­cu­noaș­te­rea so­ci­e­tă­ții. Ni­meni n‑a câști­gat vreo­dată res­pect afir­mând că și con­cu­ren­tul său e la fel de prost. Ca be­ne­fi­ci­ari ai unor sis­teme de edu­ca­ție, pu­blice sau pri­vate, nu sun­tem in­te­re­sați de o com­pe­ti­ție în­tre incompetențe.

So­lu­ția e în egală mă­sură sim­plă și ex­trem de di­fi­cilă. Pro­fe­so­rii ar tre­bui să se scoale din le­tar­gia în care se com­plac și să facă ceva con­cret. Să pro­pună niște lu­cruri fe­za­bile. Să vină cu o stra­te­gie cre­di­bilă gân­dită de ei. Să sta­bi­lească niște cri­te­rii după care îi vor eli­mina din sis­tem pe cei care sunt de­fi­ni­tiv și ire­vo­ca­bil in­com­pe­tenți. Și, în pri­mul rând, să ac­cepte că ei tre­buie să facă parte din so­lu­ție. Pen­tru că dacă nu fac parte din so­lu­ție, în­seamnă că fac parte din problemă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.