Împarte cu prietenii










Submit

Un simplu povestitor

De când mă știu am fost fas­ci­nat de povești. Poate că totul a înce­put cu aven­tu­rile fur­ni­cii Ferda și bas­mele lui Hauff, căr­țile de povești pe care am învă­țat să citesc acum aproape cinci­zeci de ani. Ori poate că ten­ta­ția poveș­ti­lor exista undeva înă­un­trul meu, aștep­tând doar să fie des­co­pe­rită, adusă la lumină. Și, dacă mă gân­desc mai bine, această plă­cere de a povesti și de a mi se povesti n-a rămas doar o ten­ta­ție ce a înso­țit lec­tu­rile mele. În chi­puri pe care abia acum le deslu­șesc mai bine, poveș­tile m-au înso­țit în aproape toate lucru­rile impor­tante pe care le-am încer­cat.

Îmi place să aud, să citesc și să spun povești. Poate că ar tre­bui să vă lămu­resc: poveș­tile des­pre care vor­besc aici nu tre­buie să fie fan­tas­tice sau pur ima­gi­nare. Există povești reale care ni se întâm­plă fie­că­ruia, în fie­care zi. Viața noas­tră e, de fapt, o poveste care își dea­pănă firul în fie­care clipă, atâta doar că am uitat ori poate că nici n-am fost învă­țați să ne bucu­răm de firul ei epic, ci să aler­găm mereu spre punc­tele cul­mi­nante ale intri­gii: carieră, bani, casă, mașină, copil, glo­rie, pen­sie și final. Pe măsură ce am îna­in­tat în timp, tră­ind pro­pria mea poveste, am înce­put să înțe­leg tot mai clar că nu des­ti­na­ția con­tează, ci călă­to­ria. Feri­ci­rea nu ar tre­bui să fie clă­dită doar din oca­zio­nale împli­niri ale unor obiec­tive — mai mult sau mai puțin înțe­lept alese — ci din bucu­ri­ile și dez­a­mă­gi­rile nenu­mă­ra­te­lor clipe ale încer­că­rii de a le atinge.

Îmi place muzica, îmi place să ascult și să cânt. Spun ade­sea, celor ce au timp și chef să mă asculte, că muzica e pen­tru mine mult mai mult decât o înși­ru­ire rit­mică de sunete, menite să te ridice de pe scaun și să te facă să dansezi. Că e o poveste scrisă cu note și că ver­su­rile unei piese sunt egal de impor­tante pen­tru a spune această poveste, deși se poate și fără ele. Nici o mirare că întot­dea­una am avut o pre­fe­rință clară pen­tru cei care știu să facă asta- din­tre toți, Sting mi se pare cel mai gro­zav poves­ti­tor. Cât des­pre cân­tat, nu am fost înzes­trat cu talen­tul unui ade­vă­rat artist — am o inimă de muzi­cian într-un trup de om obiș­nuit, așa că per­for­man­țele mele în mate­rie de muzică au rămas modeste, cel puțin prin com­pa­ra­ție cu ceea ce mi-aș fi dorit. Însă ace­eași ten­ta­ție de a spune o poveste prin muzică m-a sal­vat mereu de la eșe­cul total — cei din jur simt pasiu­nea mea de a povesti cân­tând și asta ține loc de îndemâ­nare a instru­men­tis­tu­lui și com­pen­sează lipsa măies­triei cor­zi­lor vocale. E micul meu ter­tip de a-i face pe cei­lalți să cre­adă că știu să cânt.

Îmi place să spun povești aici, pe blog. Sunt povești des­pre mine, des­pre voi, des­pre tot ce se întâm­plă în jurul nos­tru, fără a le fil­tra în alt fel decât prin măsura în care îmi par inte­re­sante, demne de spus. Mi s-a suge­rat, de mai multe ori și de către mai multe per­soane, să nu mă mai ocup de mărunte fri­vo­li­tăți ale vie­ții coti­diene, ci să scriu des­pre cărți, des­pre artă și filme, des­pre subiecte demne de o anume inte­lec­tu­a­li­tate, semn al supe­ri­o­ri­tă­ții pre­o­cu­pă­ri­lor mele. Mi se pare o abso­lută pros­tie să te rezumi la ast­fel de subiecte, un semn al unei sufi­ciențe ego­cen­trice: îmi sunt de ajuns mie însumi și n-am a împăr­tăși decât tră­i­rile mele superior-intelectuale pe care cei­lalți ar tre­bui să le con­tem­ple admi­ra­tiv. Felul ăsta de sin­gu­ră­tate nu mă ten­tează. Pre­fer să par fri­vol și banal unora, dar să rămân onest în fața pro­priei mele con­ști­ințe care este dor­nică de toate poveș­tile și expe­rien­țele vie­ții, inte­lec­tu­ale ori nu.

Am rea­li­zat trep­tat aceste lucruri des­pre mine. Nu am avut o bruscă epi­fa­nie, ci mai degrabă o lămu­rire lentă din­spre înă­un­tru spre în afară, în anii din urmă. Și, firesc, m-am între­bat cum se împacă acest poves­ti­tor care, pare-se, tră­iește înă­un­trul meu cu eul meu pro­fe­sio­nal. Oare ceea ce fac pro­fe­sio­nal e în dez­a­cord ori nu cu ceea ce sunt de fapt? M-am gân­dit înde­lung la acest subiect și nu știu dacă am găsit răs­pun­suri mul­țu­mi­toare. E difi­cil să con­vingi pe cineva să te anga­jeze ca să spui povești, nu? Și totuși, într-un fel, asta cred că am încer­cat mereu să fac, cel mai des fără să-mi dau nici eu seama. Am încer­cat să spun celor din jur poves­tea a ceea ce putem împlini împre­ună, dacă ne unim for­țele și lucrăm inte­li­gent. E însă foarte difi­cil să con­vingi o întreagă com­pa­nie să asculte poves­tea ta și mai ales să o urmeze — n-am fost întot­dea­una înving­ă­tor în ast­fel de încer­cări, poate pen­tru că poveș­tile mele au părut ori erau sim­ple fic­țiuni, poate pen­tru că n-am știut să le spun con­ving­ă­tor. Mai ușor mi-a fost să spun celor din echi­pele în care am lucrat poves­tea a ceea ce putem fi împre­ună, a ceea ce putem învăța, a ceea ce putem deveni. Fie­care, dar împre­ună. Îmi place să cred că cei mai mulți din­tre cei ce au cre­zut ce le-am spus și au urmat firul poveș­ti­lor mele sunt bucu­roși că le-am trăit împre­ună, pen­tru o vreme.

Așa că îmi pare abso­lut firesc ca acum, când în sfâr­șit am înțe­les cine sunt, să încerc să îmi câștig exis­tența făcând ceea ce îmi place și ceea ce mă pri­cep cel mai bine: să spun povești. Povești reale și mai ales rea­liste des­pre cum se poate munci mai inte­li­gent, mai fru­mos și mai efi­cient. Povești ade­vă­rate des­pre echipe care pot deveni mai mult decât un grup de anga­jați. Povești care pot fi trans­for­mate în ade­văr des­pre cum să cre­dem în noi înșine, des­pre cum să învă­țăm să fim mult mai mult decât banale resurse umane ale unor pro­cese ima­gi­nate într-un birou. Povești des­pre cum cre­a­ti­vi­ta­tea, inte­li­gența și soli­da­ri­ta­tea valo­rează mai mult decât uni­for­mi­ta­tea, con­for­mi­ta­tea și obe­diența. Unii ar spune, mai sim­plu și mai frust, că am deve­nit con­sul­tant inde­pen­dent.

Și poate că vă gân­diți că expe­rien­țele de până acum îmi sunt un fel de che­ză­șie a vii­to­ru­lui pro­fe­sio­nal. Nu cred asta, căci ceea ce voi face de acum îna­inte nu este să replic mate­ma­tic lucruri deja încer­cate, ci să ima­gi­nez povești noi ale unor alte suc­cese. Nu ale mele, ale celor­lalți. Și de aceea înțe­leg că reu­și­tele mele vii­toare nu depind decât în mică măsură de mine și mult mai mult de suc­ce­sul celor ce vor alege să urmeze firul poveș­ti­lor pe care le spun. La urma urmei eroii sunt ei. Eu sunt doar un sim­plu poves­ti­tor.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. ciprian

    Ma bucur pen­tru tine si te admir!

    0
    0
  2. Bogdan

    Ma bucur sa aud asta, sper sa fie o poveste de suc­ces 🙂

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *