Noaptea era vâscoasă, ca o păcură care te împresoară pe neașteptate și căreia îi cazi prizonier înainte de a putea face ceva. Jeremy mergea pe stradă printre ceilalți trecători fără să‑i vadă, fără să le simtă prezența — era doar el, luptându-se să înainteze prin atmosfera neobișnuit de densă a orașului. Respira cu greu, fiecare pas era un uriaș efort și ceea ce îl îngrozea teribil era că nici măcar nu știa încotro se îndreaptă. Pe partea cealaltă a străzii zări intrarea într-un parc și dintr‑o dată simți o dorință de nestăpânit de a evada din cușca de asfalt și metal a orașului. Parcul părea scăparea sa.
Se așeză pe o bancă. Respirația i se liniștise, aerul rece al nopții îi umplea pieptul și‑l calma treptat. Se întinse pe bancă cu o mână sub cap și privi cerul negru, înspăimântător de gol. Nici stelele nu se zăreau deloc, ascunse de pâcla orașului sau poate de norii pe care întunericul îi făcea invizibili. Închise ochii și se lăsă să alunece în somn ca într‑o apă adâncă care nu te îneacă, ci te învăluie și te izolează protector de toate relele lumii.
Se trezi abia dimineața, înfrigurat. În primele clipe se simți dezorientat — uitase cum ajunsese acolo — și pentru câteva clipe se întrebă unde se află. Picioarele îi alunecaseră de pe bancă și se sprijineau pe marginea aleii parcului, atârnând nițel caraghios, într‑o postură de bețiv. Lângă el ședea un bătrân care îl privea zâmbind blajin.
- Bună dimineața, spuse bătrânul. Sper că nu ți-am deranjat odihna când m‑am așezat lângă tine. E banca mea preferată din parc, vin aici aproape în fiecare zi.
— Nici nu v‑am simțit.
Jeremy se ridică în capul oaselor și se sprijini de spătarul băncii. Își cuprinse fața cu ambele palme. Obrajii nebărbieriți îi zgâriau palmele. Probabil arăt ca dracu’, se gândi în sinea sa. Toate întâmplările zilei ce trecuse îi inundară mintea și o stare de deznădejde îl cuprinse pe loc. Bătrânul, care îl privea cu curiozitate, observă clipa întunecării lui.
- Ești bine?
Ce să‑i răspundă? Ce rost avea să‑i spună unui străin întâlnit în parc despre toate problemele lui? Și totuși, după ce privi în ochii bătrânului, simți un fel de tentație de a povesti despre toate câte i se întâmplaseră, ca și cum povestind ar fi scăpat de povara chinuitoare pe care o ducea cu sine. Fusese concediat — o greșeală stupidă, dar gravă, făcută la serviciu — și nu a mai reușit să găsească de lucru. Apoi a avut niște probleme cu sănătatea. Creditul de la bancă n‑a mai putut fi plătit, au început necazurile mari. Familia îl părăsise, soția luase singurul copil și plecase, spunând că e un ratat și că îi va trage în jos pe toți din jurul său. Pe urmă banca a venit să execute locuința și l‑au scos în stradă. A plecat cu ce avea pe el. Banca aceea era locul primei sale nopți de vagabond. N‑avea unde să se ducă. Rămăsese cu puțini bani, poate îi vor ajunge câteva săptămâni sau luni, dacă e foarte chibzuit. Apoi nu știe ce va urma.
Bătrânul scoase din buzunarul interior al hainei sale un carnet de cecuri. Scrise ceva, rupse fila și i‑o întinse:
- Sunt un om bogat, am fost bancher, am o avere pe care vreau s‑o împart cu cei care au nevoie de ajutor. Ia banii ăștia și pune-te pe picioare. Peste exact un an ne întâlnim aici și îmi vei da banii înapoi, dacă vei avea de unde.
Bătrânul se ridică și plecă. Jeremy îl privea îndepărtându-se și i se părea că trăiește un vis. Pe fila de cec citi suma: un milion de dolari.
Apoi au trecut zile, săptămâni și luni. Jeremy își jurase că nu va folosi banii primiți decât dacă va avea neapărat nevoie, ci că va încerca să reușească prin forțele proprii. Avea un vis mai vechi, să-și deschidă o băcănie deosebită, ceva ce nu se mai putea găsi în oraș și hotărâse să încerce. Cu rezerva de un milion de dolari în buzunar îndrăznise să folosească puținii bani pe care îi mai avea ca să încerce. Și avusese pricepere și un dram de noroc: afacerea se pusese pe picioare și mergea destul de bine. Nu devenise bogat, dar viața i se părea din nou că merită trăită.
Când se împlinise un an de la întâlnirea cu bătrânul din parc, Jeremy se felicită că nu încasase niciodată cecul. Altminteri n‑ar fi avut cum să-și returneze datoria. Așa că puse cecul în buzunarul hainei și plecă spre parcul unde trebui să‑l întâlnească pe bătrân. Așteptă toată dimineața, trecu apoi prânzul și după-amiaza, dar bătrânul nu apăru. Aproape că se însera când o femeie care mătura aleile parcului se apropie de el.
- Vă văd stând aici de multă vreme. Așteptați pe cineva?
— Da, răspunse Jeremy. Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu un domn în vârstă, cu părul alb și niște ochelari de vedere rotunzi. Știu că vine adesea aici, asta e banca lui preferată.
— A, domnul Marvin, îl știu. Bietul de el s‑a prăpădit acum vreo câteva luni. Era simpatic, familia mă rugase să mă mai uit după el când e pe-aici. O luase razna de câțiva ani și trăia în lumea lui. Umbla prin parc și împărțea file de cec pentru că-și imagina că e bogat și ajută oamenii. De fapt era lefter, îl întrețineau copiii lui. Păcat de el, era un om bun. Ce treabă aveați cu el?
* * *
Povestea asta e o ficțiune ce nu-mi aparține. Ea este scenariul unui viitor scurt metraj prin care Roman Burlaca, student în anul IV la Facultatea de Film din Chișinău, își va susține lucrarea de licență. Roman are 23 de ani și e regizorul multora dintre clipurile video ale proiectului Carla’s Dream (de pildă ăsta sau ăsta sau ăsta), iar eu am aflat de el din interviul pe care l‑a dat la EuropaFM. La finalul discuției dezvăluie care e subiectul lucrării sale de licență — pentru că mi‑a plăcut mult cum vede lumea și cum se raportează la sine ca artist, am luat povestea, am înflorit‑o puțin, i‑am pus un titlu și v‑am spus‑o. Este despre puterea noastră de a zbura fără aripi, atunci când cineva sau ceva ne face să credem în noi înșine. Filmul are să fie cu mult mai bun, sunt sigur.
Lasă un comentariu