Împarte cu prietenii










Submit

Cu cheia la gât

Dimi­neața, pri­mii care vin la pis­cină sunt buni­cii cu nepoți. De obi­cei e buni­cul înso­țit de unul sau doi copii, tro­pă­ind nerăb­dă­tori să plon­jeze în apă, tem­pe­rați cu greu de seni­o­rul care încearcă să țină pasul cu ei. Prin gea­mu­rile mari ale sălii îi vezi cum se stră­du­iesc să-i țină preț de o clipă pe loc ca să le potri­vească pe cap casca de baie și să le repete regu­lile doar de ei ști­ute. Cei mici se bălă­cesc în voie, buni­cii intră și ei în apă, iar cei mai în formă își iau nepo­ții pe umeri ca să poată sări de pe impro­vi­zata tram­bu­lină. Curios lucru, copiii nu se prea joacă împre­ună — fie­care stă cu buni­cul său, dăs­că­lit la fie­care pas ce să facă și ce nu, ce are și ce nu are voie.

Nici în car­ti­e­rele moderne, mai ales în zonele unde locu­iesc oameni din clasa de mij­loc, nu prea mai vezi copii jucându-se împre­ună. Tim­pul lor e petre­cut mai mult împre­ună cu adul­ții fami­liei, care îi duc și-i aduc de la școală ori de la medi­ta­ții. Dacă mai e timp, poate îi duc și la vreun sport sau la vreo clasă de pian, căci vrem ca cel mic să aibă un trup sănă­tos și o inimă de artist. La cum­pă­ră­turi se merge tot cu copi­lul, că nu are cine să stea cu el acasă, iar sin­gur nici vorbă că nu poate sta.

Și, ori­cât m-aș stră­dui, eu nu-mi amin­tesc vreo peri­oadă din copi­lă­ria mea în care ai mei să fi petre­cut atât de mult timp cu mine. Joaca însemna mai ales să ies afară și să mă ală­tur copi­i­lor. La școală mă duceam sin­gur, pe jos ori cu auto­bu­zul, fără nici un adult care să-mi poarte de grijă. Lec­ți­ile le făceam sin­gur, căci ai mei erau la ser­vi­ciu, n-aveau timp de com­pu­ne­rile și exer­ci­ți­ile mele decât atunci când mă duceam să cer aju­to­rul. Cred că mai bine de trei sfer­turi din copi­lă­rie și ado­les­cență le-am petre­cut într-o stare de cvasi-autonomie — părin­ții erau tot tim­pul acolo, dar viața noas­tră, a copi­i­lor, nu era atât de ames­te­cată cu a adul­ți­lor.

Azi e taman pe dos, ori cel puțin așa mi se pare. Părin­ții se insi­nu­ează în aproape fie­care clipă a vie­ții copi­i­lor, îi moni­to­ri­zează per­ma­nent și le poartă grija pen­tru fie­care amă­nunt. Așa e bine, așa e firesc, spun ei dacă îi întrebi. Eu însă mă întreb dacă această inva­zie a părin­ți­lor nu cumva are și alte efecte. Zilele tre­cute un tip sărit bini­șor de 20 de ani își foto­gra­fia cu tele­fo­nul pan­to­fii cei noi din picioare pen­tru că maică-sa, aflată la foarte mulți kilo­me­tri depăr­tare, era curi­oasă să vadă cum arată — nici acum nu pri­cep de unde era la curent cu ase­me­nea amă­nu­nte din viața fiu­lui, poate că pri­mește un raport deta­liat în fie­care zi. Știu o gră­madă de băieți tineri și foarte inte­li­genți care sunt com­plet han­di­ca­pați când vine vorba de lucru­rile uzu­ale ale vie­ții de adult: spă­lat și căl­cat haine, cură­țe­nie, gătit. Mulți din­tre ei se agață de prima fată care acceptă să preia rolul de bonă și să le poarte în con­ti­nu­are de grijă așa cum o făcea mama. Nici fetele nu stau mai bine — noroc că azi e la modă să te pre­o­cupe cariera și să găsești această scuză facilă pen­tru lipsa unor ele­men­tare îndemâ­nări prac­tice care țin de înte­me­ie­rea unei fami­lii.

Se vor­bește ade­sea des­pre gene­ra­ți­ile cu cheia la gât ca des­pre niște vre­muri idi­lice când nu erau com­pu­tere și jocu­rile însem­nau să fii împre­ună cu pri­e­te­nii, în lumea reală. Dar poate că atunci se întâm­pla ceva și mai impor­tant, ceva ce tre­cem prea ușor cu vede­rea: învă­țai să des­curci sin­gur. Căci joaca din spa­tele blo­cu­lui și miuța de pe mai­dan nu se petre­ceau doar cu pri­e­teni, ci și cu alți copii necu­nos­cuți și nu toți îți erau pri­e­teni. Mai era și câte o cafteală năs­cută din prea mari orgo­lii, când aflai cine-ți sunt cu ade­vă­rat pri­e­teni și sar în apă­ra­rea ta. Aflai cum e să-ți înghiți mân­dria și cum să-ți iei picioa­rele la spi­nare când era cazul. Când făceai câte-o pros­tie învă­țai să o rezolvi sin­gur, ca să nu mai afle părin­ții des­pre isprava ta. Învă­țai că viața nu e o croa­zieră de plă­ceri nesfâr­șite în care să-ți răsfeți ego-ul, încon­ju­rat de oameni care te pro­te­jează non-stop, ci o jun­glă inte­re­santă, dar peri­cu­loasă, în care tre­buia să știi să-ți porți sin­gur de grijă. Și că e minu­nat să ai pe cineva căruia să-i pese de tine, dar că mai întâi de toate tre­buie să știi să stai pe picioa­rele tale.

Mi se pare că gene­ra­ți­ile de azi sunt mult prea depen­dente de cineva care să le poarte per­ma­nent de grijă. Ba mai mult, îmi pare că au dezvol­tat un soi de per­cep­ție ero­nată des­pre lume, cau­zată de prea înde­lun­gata com­pa­nie a lui mami, tati și buni. Mulți din­tre ei se așteaptă ca viața lor să aibă ace­lași curs, ca lumea din jur să fie tole­rantă cu toate mof­tu­rile lor, să aibă îngă­du­ință pen­tru toate capri­ci­ile pe care le au. Și, încet-încet, ajung să fie con­vinși că cei din jur au doar ros­tul de a le face pe plac. Iar dacă nu e așa, e o dramă. Inclu­siv rela­ți­ile de cuplu par a se baza pe acest prin­ci­piu — ea sau el nu mai sunt un par­te­ner, ci un suro­gat de mami sau tati. Pen­tru care dezvolți obse­sii nesă­nă­toase.

Să te mai miri că, atunci când o ast­fel de bizară depen­dență — care trece drept iubire — se des­tramă, e o ade­vă­rată dramă? Și că ea e beată pen­tru că doar așa poate uita?


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Vasile Dragos
    Vasile Dragos
    0
    0
  2. Bogdan

    Peste 50 de ani o sa se mire lumea, "ba, astia mici stau prea mult cu casca aia de rea­li­tate vir­tu­ala pe cap, pe vre­mea noas­tra sta­team pe FB si What­sapp cu pri­e­te­nii, astia acum au pri­e­teni ima­gi­nari".
    Evo­luam 🙂 Cred ca cei care-si lasa copii hai­hui pe strada sunt con­si­de­rati dez­a­xati in zilele astea:))

    3
    0
  3. Iulian Romeo Burueana
    Iulian Romeo Burueana

    totul este foarte ade­va­rat ! ingri­jo­ra­tor chiar,,,dar ce am putea face?

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *