Dimineața, primii care vin la piscină sunt bunicii cu nepoți. De obicei e bunicul însoțit de unul sau doi copii, tropăind nerăbdători să plonjeze în apă, temperați cu greu de seniorul care încearcă să țină pasul cu ei. Prin geamurile mari ale sălii îi vezi cum se străduiesc să‑i țină preț de o clipă pe loc ca să le potrivească pe cap casca de baie și să le repete regulile doar de ei știute. Cei mici se bălăcesc în voie, bunicii intră și ei în apă, iar cei mai în formă își iau nepoții pe umeri ca să poată sări de pe improvizata trambulină. Curios lucru, copiii nu se prea joacă împreună — fiecare stă cu bunicul său, dăscălit la fiecare pas ce să facă și ce nu, ce are și ce nu are voie.
Nici în cartierele moderne, mai ales în zonele unde locuiesc oameni din clasa de mijloc, nu prea mai vezi copii jucându-se împreună. Timpul lor e petrecut mai mult împreună cu adulții familiei, care îi duc și‑i aduc de la școală ori de la meditații. Dacă mai e timp, poate îi duc și la vreun sport sau la vreo clasă de pian, căci vrem ca cel mic să aibă un trup sănătos și o inimă de artist. La cumpărături se merge tot cu copilul, că nu are cine să stea cu el acasă, iar singur nici vorbă că nu poate sta.
Și, oricât m‑aș strădui, eu nu-mi amintesc vreo perioadă din copilăria mea în care ai mei să fi petrecut atât de mult timp cu mine. Joaca însemna mai ales să ies afară și să mă alătur copiilor. La școală mă duceam singur, pe jos ori cu autobuzul, fără nici un adult care să-mi poarte de grijă. Lecțiile le făceam singur, căci ai mei erau la serviciu, n‑aveau timp de compunerile și exercițiile mele decât atunci când mă duceam să cer ajutorul. Cred că mai bine de trei sferturi din copilărie și adolescență le-am petrecut într‑o stare de cvasi-autonomie — părinții erau tot timpul acolo, dar viața noastră, a copiilor, nu era atât de amestecată cu a adulților.
Azi e taman pe dos, ori cel puțin așa mi se pare. Părinții se insinuează în aproape fiecare clipă a vieții copiilor, îi monitorizează permanent și le poartă grija pentru fiecare amănunt. Așa e bine, așa e firesc, spun ei dacă îi întrebi. Eu însă mă întreb dacă această invazie a părinților nu cumva are și alte efecte. Zilele trecute un tip sărit binișor de 20 de ani își fotografia cu telefonul pantofii cei noi din picioare pentru că maică-sa, aflată la foarte mulți kilometri depărtare, era curioasă să vadă cum arată — nici acum nu pricep de unde era la curent cu asemenea amănunte din viața fiului, poate că primește un raport detaliat în fiecare zi. Știu o grămadă de băieți tineri și foarte inteligenți care sunt complet handicapați când vine vorba de lucrurile uzuale ale vieții de adult: spălat și călcat haine, curățenie, gătit. Mulți dintre ei se agață de prima fată care acceptă să preia rolul de bonă și să le poarte în continuare de grijă așa cum o făcea mama. Nici fetele nu stau mai bine — noroc că azi e la modă să te preocupe cariera și să găsești această scuză facilă pentru lipsa unor elementare îndemânări practice care țin de întemeierea unei familii.
Se vorbește adesea despre generațiile cu cheia la gât ca despre niște vremuri idilice când nu erau computere și jocurile însemnau să fii împreună cu prietenii, în lumea reală. Dar poate că atunci se întâmpla ceva și mai important, ceva ce trecem prea ușor cu vederea: învățai să descurci singur. Căci joaca din spatele blocului și miuța de pe maidan nu se petreceau doar cu prieteni, ci și cu alți copii necunoscuți și nu toți îți erau prieteni. Mai era și câte o cafteală născută din prea mari orgolii, când aflai cine-ți sunt cu adevărat prieteni și sar în apărarea ta. Aflai cum e să-ți înghiți mândria și cum să-ți iei picioarele la spinare când era cazul. Când făceai câte‑o prostie învățai să o rezolvi singur, ca să nu mai afle părinții despre isprava ta. Învățai că viața nu e o croazieră de plăceri nesfârșite în care să-ți răsfeți ego-ul, înconjurat de oameni care te protejează non-stop, ci o junglă interesantă, dar periculoasă, în care trebuia să știi să-ți porți singur de grijă. Și că e minunat să ai pe cineva căruia să‑i pese de tine, dar că mai întâi de toate trebuie să știi să stai pe picioarele tale.
Mi se pare că generațiile de azi sunt mult prea dependente de cineva care să le poarte permanent de grijă. Ba mai mult, îmi pare că au dezvoltat un soi de percepție eronată despre lume, cauzată de prea îndelungata companie a lui mami, tati și buni. Mulți dintre ei se așteaptă ca viața lor să aibă același curs, ca lumea din jur să fie tolerantă cu toate mofturile lor, să aibă îngăduință pentru toate capriciile pe care le au. Și, încet-încet, ajung să fie convinși că cei din jur au doar rostul de a le face pe plac. Iar dacă nu e așa, e o dramă. Inclusiv relațiile de cuplu par a se baza pe acest principiu — ea sau el nu mai sunt un partener, ci un surogat de mami sau tati. Pentru care dezvolți obsesii nesănătoase.
Să te mai miri că, atunci când o astfel de bizară dependență — care trece drept iubire — se destramă, e o adevărată dramă? Și că ea e beată pentru că doar așa poate uita?
0:03
totul este foarte adevarat ! ingrijorator chiar„,dar ce am putea face?
18:03
Peste 50 de ani o sa se mire lumea, “ba, astia mici stau prea mult cu casca aia de realitate virtuala pe cap, pe vremea noastra stateam pe FB si Whatsapp cu prietenii, astia acum au prieteni imaginari”.
Evoluam 🙂 Cred ca cei care-si lasa copii haihui pe strada sunt considerati dezaxati in zilele astea:))
17:03