Împarte cu prietenii










Submit

În munții Căpățânii

Anul tre­cut, în prag de toamnă, urca­sem cu pri­e­teni în Buila-Vânturarița și ne minu­na­sem împre­ună de fru­mu­se­țea aces­tui munte mai puțin știut. Tru­di­sem din greu până în cur­mă­tura Bui­lei, la refu­giu, dar ade­vă­rata fru­mu­sețe a pei­sa­je­lor avea să ni se înfă­ți­șeze abia când am ajuns în muchia vâr­fu­lui Buila și apoi pe tot dru­mul de pe cre­astă, către vâr­ful Vân­tu­ra­rița. De pe mar­gi­nea stân­că­ri­i­lor care se pră­bu­șesc spre nord-vest în fața ochi­lor ni s-a des­fă­șu­rat cul­mea mun­ți­lor Căpă­țâ­nii, masiv din care — de fapt — și Buila-Vânturarița face parte.

Mi-am zis atunci în gând că într-o zi o să urc și pe cul­mile ace­lea, des­pre care citi­sem că-s chiar mai îna­lte decât ale Bui­lei, sumețindu-se până din­colo de 2100m înăl­țime. Și iată că, la sfâr­șit de iulie, ziua aceea a venit. Ne-am adu­nat o trupă de cinci pri­e­teni și într-o vineri seară am por­nit la drum spre Mălaia. Pla­nul era să dor­mim acolo, apoi cu una din­tre mașini să mer­gem până la lacul Petri­manu, pe valea Lato­ri­ței și de acolo să urcăm în cre­astă, luând dru­mul bine­cu­nos­cu­tu­lui tra­seu de cre­astă, banda roșie.

Nu-s multe de poves­tit des­pre dru­mul în sine până la Mălaia, poate doar că nici­o­dată n-am prins autos­trada A1 și valea Oltu­lui așa de aglo­me­rate. După două beri și-un duș cald, ne-am dus la cul­care căci ziua ce urma se anunța lungă. Și chiar așa a și fost.

Dru­mul cu mașina pe valea Lato­ri­ței a fost foarte inte­re­sant. Che­ile sunt foarte fru­moase ca pei­saj, iar dru­mul e înde­a­juns de bun ca să-l poți face cu orice mașină ce are o gardă la sol rezo­na­bilă. Într-un sin­gur punct e o mică pro­vo­care: de pe un ver­sant a curs pia­tră multa peste drum și repa­ra­ția făcută cu un bul­do­zer a lăsat în urmă o înăl­țare des­tul de mare a patu­lui dru­mu­lui — cu puțină aten­ție se poate trece fără pro­bleme. După vreo 50 de minute am ajuns la lac, la cabana Petri­manu, unde am lăsat mașina și am apu­cat pe o potecă la deal, spre cre­astă.

Caba­nie­rul, un tip nu toc­mai pri­e­te­nos, ne-a spus că nu mai e mar­caj până sus la cur­mă­tura Olte­țu­lui, pen­tru că pădu­rea bătrână a fost exploa­tată, iar cea tânără e foarte deasă și nu se mai vede poteca, așa că sin­gura vari­antă rezo­na­bilă era să ținem poteca de lângă cabană până dă în dru­mul fores­tier și de acolo să urmăm dru­mul până sus în cur­mă­tură. I-am spus că avem hărți și GPS, dar el a dat din mână neîn­cre­ză­tor, zicând că hărțile-s greșite și cu GPS-ul nu ne des­cur­căm, mai bine să între­băm pe unii și alții. În min­tea mea m-am între­bat de ce nu face el un mar­caj nou, dacă tot e om al pădu­rii acolo, dar mai apoi m-am lămu­rit că pre­o­cu­pă­rile lui sunt altele decât dru­me­ții de tipul nos­tru, când a stri­gat după noi că nu tre­buie să lăsăm mașina așa, în voia sor­ții, nesu­pra­ve­ghe­ată de nimeni. Pro­ba­bil vroia un mic bacșiș ca s-o "păzească".

După câteva mici devi­a­ții și con­fu­zii, am reu­șit să ajun­gem pe potecă la dru­mul fores­tier. De fapt, dacă am fi con­ti­nuat cu mașina din­colo de cabană, după un kilo­me­tru am fi înce­put să urcăm spre cre­astă — dru­mul este abso­lut prac­ti­ca­bil și tra­ver­sează mun­tele până în par­tea cea­laltă, la Polo­vragi. Noi nu veni­sem însă pen­tru raliu de coastă. 🙂

Până în cur­mă­tura Olte­țu­lui n-am prea văzut nici urmă de mar­caj, doar ici și colo sem­nele unui fost tra­seu cu punct albas­tru, însă nu ai cum să te rătă­cești, dru­mul te duce fără greș. În cur­mă­tură am dat peste o mare și veselă adu­nă­tură de țigani care erau la strâns afine — umplu­seră niște butoaie și se strân­se­seră în jurul mași­ni­lor cu care urmau să cobo­are. Noi am stu­diat stâl­pul indi­ca­tor din cur­mă­tură și am luat-o spre stânga, tot pe un drum, încon­ju­rând în urcare vâr­ful Bou. De aici tra­seul apucă linia cres­tei, pură pășune alpină, cu mici urcu­șuri și cobo­râ­șuri, oco­lind mai toate vâr­fu­rile. Spre nord se des­fă­șoară cul­mile mun­ți­lor Lato­ri­ței și, ceva mai în spate se ghi­cesc mun­ții Lotru­lui. Spre sud văile cobo­ară domol spre satele vâl­cene, pre­să­rate cu stâne aflate cam la limita unde se găsește apă. Inte­re­sant, mai toate stâ­nile pe care le-am întâl­nit aveau niște potăi pitice drept păzi­tori de oi — n-or fi urși pe-acolo?

După ce am tre­cut prin­tre vâr­fu­rile Nedeii dru­mul a cobo­rât tot mai mult către șaua Funi­celu. Din­colo de ea se vedea vâr­ful Căpă­țâna, abrupt și apa­rent ina­bor­da­bil. Ne-am oprit să vor­bim cu niște cio­bani și să-i între­băm de drum, dar mai mult ne-au con­fu­zat. Până acolo nu văzu­sem prea des banda roșie, dar din loc în loc — mai ales în șei — exista câte un stâlp indi­ca­tor. Cio­ba­nii ne-au zis că din­colo de șea nu mai e tra­seu și nici indi­ca­toare și pote­cile nu duc spre vâr­ful Ursu, ci se lasă la o stână dintr-o vale. De obi­cei oame­nii ăștia știu ce vor­besc și asta ne-a cam des­cum­pă­nit nițel — pe mine nițel mai mult căci mi-am amin­tit caz­nele din Iezer când am luat-o de-a drep­tul la deal și ne-am rupt picioa­rele pe niște coaste abrupte.

Șaua Funi­celu și vâr­ful Căpă­țâna

Am mers mai departe cu gân­dul că, dacă se dove­deau ade­vă­rate infor­ma­ți­ile lor, ne întorceam să înnop­tăm la refu­giul Cășărie care se vede spre dreapta și mai la vale de dea­su­pra cur­mă­tu­rii Funi­celu. Dar ceea ce ne-a spus cio­ba­nii n-avea nici o legă­tură cu rea­li­ta­tea. Pen­tru prima dată am pără­sit dru­mu­rile fores­ti­ere, pe o potecă ce urcă înșu­ru­bat pe lângă vâr­ful Căpă­țâna și pe care, cul­mea, începe să apară și mar­ca­jul pe pie­tre, cam vechi, dar vizi­bil. După jumă­tate de oră răz­bi­sem până la un izvor ane­mic de sub vârf, aflat chiar în potecă — pro­ba­bil că pe vreme de secetă apa dis­pare. De aici a fost un urcuș lent către vâr­ful Ursu, la 2124 m, de unde am putut vedea pano­rama mun­ți­lor Buila-Vânturarița care-și expu­neau abrup­turi stân­coase în lumina apu­su­lui.

Refu­giul Ursu, aflat pe un picior chiar sub vârf, ne aștepta cu o adu­nare zgo­mo­toasă de femei care găteau la un ceaun și de băr­bați cam afu­mați. Veni­seră toți cu două mașini de teren pe dru­mul de maca­dam (foarte bun cali­ta­tiv) care aveam să aflăm că urcă din Vai­de­eni și erau puși pe che­fu­ială. Ne-au întâm­pi­nat cu niște țuică puțin cam dubi­oasă și ne-au asi­gu­rat că avem și noi loc în refu­giu — că e drep­tul nos­tru, de monta­ni­arzi — dar la puțin timp după aceea au hotă­rât să plece în altă parte, pe la vreo stână pro­ba­bil, pen­tru că mai erau de venit pri­e­teni de-ai lor și n-am mai fi încă­put toți acolo. Erau cam gălă­gi­oși, așa că n-am să ascund fap­tul că ne-am bucu­rat că ne-au lăsat stă­pâni peste refu­giu pen­tru o noapte.

Refu­giul Ursu

Con­di­ți­ile sunt foarte bune la refu­giu. Pri­ciu­rile au un strat de burete gros peste scân­duri, iar jos e chiar și un fel de pânză în chip de len­je­rie. Este și sobă pen­tru vre­mea rece, iar în fața intră­rii este o vatră ame­na­jată și aco­pe­rită unde se poate găti liniș­tit. Lemne erau des­tule, tăi­ate, dar nu cră­pate, deci fără topor cam greu să faci foc — noi am avut noroc că gașca veselă dina­in­tea noas­tră lăsase un jar zdra­văn pe care am putut arde niște bucăți mai groase de lemn. La doi pași e și o cap­tare de apă, ba chiar și o budă ame­na­jată și foarte curată, chiar dacă n-avea ușă.

A doua zi am urcat îna­poi în cre­astă și ne-am con­ti­nuat dru­mul spre est, pe sub câteva vâr­furi și prin câteva cur­mă­turi, până la cur­mă­tura Zăno­aga unde am luat-o spre nord, la vale, spre Mălaia. La stâna Zme­u­ret am găsit un cio­ban care chiar știa mun­tele și care ne-a îndru­mat spre poteca ce cobo­ară în sat. Tra­seul este însă îngro­zi­tor de abrupt, genun­chii sunt soli­ci­tați la maxi­mum — când am ajuns jos pur și sim­plu nu-mi mai con­tro­lam picioa­rele, puneam un pas în fața celui­lalt mai mult din iner­ție. Nici nu vreau să mă gân­desc cum o fi să urci pe acolo.

Con­clu­zii? Mun­ții Căpă­țâ­nii sunt fru­moși, dar foarte antro­pizați. Peste tot sunt dru­muri de maca­dam și mai mereu întâl­nești mașini care urcă și cobo­ară. Era plin de oameni veniți la strâns de afine, deși n-am văzut o pro­duc­ție prea gro­zavă pe unde am tre­cut. Pe mun­tele lui Roman, care urcă din­spre Vai­de­eni, e plin de vile și pen­siuni, ba chiar și o mânăs­tire chiar într-un vârf. Imaginați-vă că sub vâr­ful Ursu este o cap­tare de apă după toate regu­lile artei, cu canale în lun­gul dru­mu­lui ce cobo­ară spre refu­giul Ursu și mai departe spre Pia­tra lui Roman. Tra­se­ele sunt lungi și line dacă urcați din­spre sud și abrupte dacă veniți din­spre nord. Cre­asta e domoală, fără urcu­șuri prea isto­vi­toare, dar dis­tan­țele sunt des­tul de mari.

Am citit de curând că se va face Transcă­pă­țâna, "o şosea lungă de 30 de km, care stră­bate cerul Vâl­cii, mân­gâind fagii, moli­zii, bra­zii, şer­pu­ind ca o viperă prin­tre bujo­rii de munte, mode­lând stân­cile nopţii şi cule­gând stele". Sună foarte poe­tic, dar asfal­tul nu prea mân­gâie nimic, în schimb aduce guno­iul și mito­că­nia în vâr­ful mun­te­lui, alungă ani­ma­lele săl­ba­tice și dis­truge sin­gura bogă­ție pe care Car­pa­ții o au, după păre­rea mea: săl­bă­ti­cia auten­tică. De fapt Transcă­pă­țâna există deja, în vari­anta de maca­dam. Și nu sunt sigur că e o veste bună. Vă las pe voi să jude­cați.

Foto­gra­fii și tra­seu


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *