Împarte cu prietenii










Submit

De la Tulcea la Sulina, via Chilia

Am tot amâ­nat să scriu des­pre dru­me­ția de două zile prin deltă, cu bici­cle­tele. Într-un fel e mai bine așa, pen­tru că tim­pul e neîn­tre­cut în a tria ceea ce e cu ade­va­rat memo­ra­bil, prin sita lui flea­cu­rile cad și se pierd, iar ceea ce e impor­tant rămâne cu tine. Poate că acum, după două luni de atunci, e mai potri­vit să vă spun această poveste.

Mai întâi să spun că e a doua esca­padă bici­clistă în deltă, prima s-a întâm­plat anul tre­cut în mai și a fost tare inte­re­santă, deși din cauza apti­tu­di­ni­lor mele de meca­nic de bici­clete ama­tor mi-am creat atunci o gră­madă de bătăi de cap — pri­e­te­nii știu de ce. Era, deci, cazul să îmi iau revanșa și să gust mai bine plă­ce­rea peda­la­tu­lui în soa­rele del­tei. Așa că am dat sfoară în țară și am stâr­nit încă cinci pri­e­teni ca să pur­ce­dem pe pedale și șei în explo­ra­rea dru­mu­ri­lor din lun­gul bra­țu­lui Chi­lia. Pla­nul era des­tul de clar și de sim­plu: tre­cere cu bacul de la Tul­cea la Tudor Vla­di­mi­rescu, apoi apu­căm pe dru­mul spre Par­dina și Chi­lia Veche, ne prinde din urmă pasa­ge­rul de la Tul­cea (care pleca la prânz, în timp ce noi am ple­cat de dimi­neață) și cu el ajun­gem la Peri­prava. Zis și făcut.

Ple­ca­rea din Tul­cea

Dru­mul de la Tudor Vla­di­mi­rescu spre Chi­lia Veche s-a dove­dit a fi mult mai bun decât mi-aș fi închi­puit. Nu e asfalt, desi­gur, dar e un maca­dam des­tul de civi­li­zat, cu gropi ici și colo, însă prac­ti­ca­bil cu orice mașină. Drept pen­tru care ne-am întâl­nit des­tul de des cu mașini ale local­ni­ci­lor care vân­tu­rau pra­ful dru­mu­lui în slăvi, ajutându-ne să sim­țim gus­tul del­tei la pro­priu. Mai întâi dru­mul merge pe lângă bra­țul Sfântu Ghe­or­ghe, pe care se află și ora­șul Tul­cea, dar, îna­in­tând spre nord și în amonte, undeva în stânga se ajunge la bifur­ca­ția Dună­rii de unde se des­prinde bra­țul Chi­lia — chiar acolo e loca­li­ta­tea Pătlă­geanca, pe care n-am zărit-o de pe dru­mul nos­tru, ascunsă de zăvoa­iele de plop. Noi doar ne-am regă­sit cu bra­țul Chi­lia nițel mai la nord și am con­ti­nuat în com­pa­nia lui dru­mul spre Par­dina.

Către Cea­tal­chioi

Până la Par­dina, am tre­cut prin Cea­tal­chioi, un sat lung, des­fă­șu­rat în lun­gul Dună­rii, cu case lipo­ve­nești și vreo două cafe-bar-uri rurale, impro­vi­zate în niște curți aflate chiar la ulița prin­ci­pală. La ieși­rea din sat mor­mane de uti­laje rugi­nite amin­teau de vre­mea când pe-acolo duduia eco­no­mia soci­a­listă multilateral-dezvoltată. Sunt sigur că pe vre­mea res­pec­tivă era oare­care ani­ma­ție prin satele astea, iar dovada e chiar digul lung și înalt pe care se află dru­mul, ridi­cat de comu­niști, care vro­iau ca delta să devină teren agri­col. Eco­no­mic, ideea nu era proastă, sunt sigur. Eco­lo­gic, era însă un dez­as­tru. Dar cui îi păsa atunci de eco­lo­gie?

Pauză de dude negre

Dru­mul a con­ti­nuat spre Pla­uru, un cătun pe care nici nu l-am zărit prea bine — dru­mul face o curbă bruscă spre dreapta chiar în drep­tul unor canale cu niște debar­ca­dere rugi­nite, pro­ba­bil că mai încolo, din­colo de zăvo­iul de plop or fi și casele. Noi am con­ti­nuat pe drum, de data asta spre sud-est, făcând o voltă largă îna­inte de a ajunge la Par­dina. Pe undeva pe drum am dat de niște duzi negri cu poama coaptă și ne-am oprit pen­tru un mic fes­tin care ne-a înn­e­grit dege­tele, din­ții și lim­bile. Ne-am des­păr­țit pen­tru o vreme de adă­pos­tul par­țial al lun­cii din buza apei și am peda­lat sub soa­rele intens.

Par­dina e așe­zată în stânga digu­lui, tre­buie să aban­do­nezi dru­mul ca să intri în sat. Cen­trul e for­mat dintr-o gru­pare de blo­curi comu­niste, azi într-o para­gină evi­dentă, dar încă locu­ite. La par­te­rul unora am găsit câteva maga­zine de unde am luat pâine, salam, muș­tar și bere și ne-am ospă­tat ca niște vred­nici dru­meți ce eram. În jurul nos­tru, sub umbre­lu­țele cu brand-uri de bere, câțiva local­nici erau deja foarte înve­se­liți, deși abia era vre­mea prân­zu­lui. Unul din­tre ei s-a legă­nat nițel pe picioare, apoi s-a suit într-un hârb de Dacie și a ple­cat — el știe unde — semn că regu­lile de cir­cu­la­ție sunt opțio­nale pe-acolo.

N-am zăbo­vit prea mult și am luat-o mai departe pe dig. Dru­mul s-a des­prins spre dreapta, îndepărtându-se de bra­țul Dună­rii și a por­nit prin inima del­tei către est. În depăr­tare, nori cenu­șii cer­neau ploi peste locul unde vro­iam să ajun­gem — ghi­ceam că ploaia turna peste Chi­lia Veche. Vân­tul a înce­put să bată tot mai tare din față și îna­in­ta­rea era mai gre­o­aie. Asta ne-a cam sub­mi­nat mora­lul, mai ales că ne mai aștep­tau kilo­me­tri buni până la des­ti­na­ție, unde nu puteam întâr­zia: tre­buia să prin­dem pasa­ge­rul. Vânt din față și pro­mi­siu­nea unei ploi, două ches­tii care nu te prea bucură când ești pe bici­cletă. Am fost totuși noro­coși, cumva norii s-au răsfi­rat îna­in­tea noas­tră și ne-au ier­tat. Doar cu vân­tul a mai tre­buit să lup­tăm o vreme.

Dar nu ne-am lăsat, ne-am mai încu­ra­jat reci­proc și ne-am aștep­tat ca să nu ne înde­păr­tăm prea mult unii de alții. După mult strâns din dinți și pauze mai dese, am ajuns la un pod peste un canal unde dru­mul făcea o curbă bruscă spre stânga și con­ti­nua spre nord, către Chi­lia Veche. De acolo nu mai era departe, câțiva kilo­me­tri. Ne-am oprit la al doi­lea con­trol al poli­ției de fron­ti­eră — mai fusese unul îna­inte de Cea­tal­chioi — și am scos din nou bule­ti­nele. Dacă vă duceți pe-acolo să nu uitați să le luați cu voi, e impor­tant să vă iden­ti­fi­cați. Poli­țiș­tii ne-au zis că nu e cazul să ne îngri­jo­răm, căci pasa­ge­rul va ajunge după ora 17. Era abia patru după-amiaza. Am peda­lat deci rela­xați prin sat, am găsit debar­ca­de­rul și am avut chiar timp de o bere și-un covrig, ba chiar am dat și tele­fon să ne rezer­văm loc la Peri­prava la o pen­siune.

"Por­tul" Chi­lia Veche

Pasa­ge­rul a zăbo­vit mult la Chi­lia Veche, s-au des­căr­cat mul­țime de măr­furi, sucuri, bere și tot felul de alte ches­tii. Agi­ta­ția mare pre­ceda pro­ba­bil ale­ge­rile locale ce urmau în doar două zile. Până la Peri­prava am făcut mai puțin de o oră, iar acolo ne aștepta pe mal gazda noas­tră, cu care vor­bi­sem la tele­fon. După un duș și o cină cu mult pește, așa cum se cuve­nea, som­nul nu s-a lăsat mult aștep­tat.

A doua zi ne-a întâm­pi­nat cu un soare vesel și cu poftă de peda­lat. Am por­nit spre sud, către Sulina, pe lângă lacul Nebunu, dar curând am dat de greu, căci dunele de nisip din zona aceea ne-au silit de mai multe ori să des­că­le­căm și să împin­gem bici­cle­tele. O vreme am mers printr-o pădure — la adă­pos­tul ei nisi­pul era umed și puteam îna­inta mai ușor. Plo­ile pe care le văzu­sem cu o zi îna­inte în depăr­tare lăsa­seră multă apă. Curând am ajuns în lun­gul rezer­va­ției Letea, cu pădu­rile și caii săl­ba­tici, încon­ju­rată de gar­duri de sârmă. Dru­mul mer­gea în para­lel și am ajuns într-o por­țiune inun­dată, unde a tre­buit să ne schim­băm încăl­ță­min­tea cu ceva mai adec­vat mediu­lui "amfi­biu".

Pe lângă pădu­rea Letea

Și uite așa, ba prin apă, ba pe drum mai uscat, am răz­bă­tut până la C.A. Rosetti, un sat din deltă mai ati­pic, căci apa se găsește la minim 4 kilo­me­tri de așe­zare. Am făcut un popas înde­lung, timp ca trei din­tre noi să meargă până în Letea, iar cei­lalți trei am tras un pui de somn la umbra unor copaci, în fața maga­zi­nu­lui sătesc, după ce ne-am ospă­tat împre­ună cu un cățel de pri­pas cu câr­nați, pâine și roșii. Mă rog, cățe­lul n-a prea apre­ciat pâi­nea și roși­ile. 🙂

Reu­niți după vreun ceas, am pur­ces spre Sulina. Nimic de spus des­pre por­țiu­nea asta de drum, poate doar sa amin­tesc de căt­u­nul Car­don care are un far­mec al lui aparte, cu micile sale canale ce duc până în bra­țul Sulina — e a doua oară când îl văd și mi s-a întă­rit con­vin­ge­rea că aș sta vreo câteva zile acolo, rupt de lume, cu o barcă și-o undiță, să îmi odih­nesc gân­du­rile prin stu­ful băl­ții dună­rene.

Plaja Sulina

Aju­nși la Sulina, după ce am tre­cut bra­țul cu barca, ne-am cazat la ace­eași pen­siune ca și anul tre­cut — ne sim­ți­sem bine la pen­siu­nea Pluto pe care nu ezit să v-o reco­mand: curat și sufi­cient de con­for­ta­bil. Am dat o tură pe plajă și ne-am bălă­cit în apa mării (unii mai mult, alții doar așa, de formă) și apoi ne-am înfi­in­țat la res­ta­u­ran­tul Marea Nea­gră, cunos­cut celor ce au tre­cut prin Sulina pen­tru o bucă­tă­rie pes­că­rească foarte bună. Sto­rcea­gul e, clar, memo­ra­bil.

A doua zi pasa­ge­rul de Tul­cea ne-a întors la urba­nism. Și, ca și data tre­cută, din­colo de dure­rile peda­la­tu­lui, dar mai ales cele pro­vo­cate de sta­tul în șaua bici­cle­tei (să nu intrăm în deta­lii ana­to­mice 🙂 ), am sim­țit un regret că plec din deltă. E ceva ce te far­mecă în locu­rile alea, poate sen­ti­men­tul că ești într-o natură prea puțin alte­rată de oameni, poate un sen­ti­ment lacus­tru, venit din vre­muri când tră­iam mai aproape de apă. Eu unul, fără să vă pot spune de ce, simt în egală măsură o atrac­ție și o teamă de apele mari — undeva, în undele lor îmi pare că întot­dea­una găsesc bogă­ție de viață și pri­mej­dii de moarte.

Asta-i poves­tea celei de-a doua dru­me­ții prin deltă sau, mai bine zis, asta e ceea tim­pul mi-a lăsat în minte des­pre ea. Res­tul e în foto­gra­fii.


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *