De la Tulcea la Sulina, via Chilia
Am tot amânat să scriu despre drumeția de două zile prin deltă, cu bicicletele. Într-un fel e mai bine așa, pentru că timpul e neîntrecut în a tria ceea ce e cu adevarat memorabil, prin sita lui fleacurile cad și se pierd, iar ceea ce e important rămâne cu tine. Poate că acum, după două luni de atunci, e mai potrivit să vă spun această poveste.
Mai întâi să spun că e a doua escapadă biciclistă în deltă, prima s‑a întâmplat anul trecut în mai și a fost tare interesantă, deși din cauza aptitudinilor mele de mecanic de biciclete amator mi-am creat atunci o grămadă de bătăi de cap — prietenii știu de ce. Era, deci, cazul să îmi iau revanșa și să gust mai bine plăcerea pedalatului în soarele deltei. Așa că am dat sfoară în țară și am stârnit încă cinci prieteni ca să purcedem pe pedale și șei în explorarea drumurilor din lungul brațului Chilia. Planul era destul de clar și de simplu: trecere cu bacul de la Tulcea la Tudor Vladimirescu, apoi apucăm pe drumul spre Pardina și Chilia Veche, ne prinde din urmă pasagerul de la Tulcea (care pleca la prânz, în timp ce noi am plecat de dimineață) și cu el ajungem la Periprava. Zis și făcut.
Plecarea din Tulcea
Drumul de la Tudor Vladimirescu spre Chilia Veche s‑a dovedit a fi mult mai bun decât mi-aș fi închipuit. Nu e asfalt, desigur, dar e un macadam destul de civilizat, cu gropi ici și colo, însă practicabil cu orice mașină. Drept pentru care ne-am întâlnit destul de des cu mașini ale localnicilor care vânturau praful drumului în slăvi, ajutându-ne să simțim gustul deltei la propriu. Mai întâi drumul merge pe lângă brațul Sfântu Gheorghe, pe care se află și orașul Tulcea, dar, înaintând spre nord și în amonte, undeva în stânga se ajunge la bifurcația Dunării de unde se desprinde brațul Chilia — chiar acolo e localitatea Pătlăgeanca, pe care n‑am zărit‑o de pe drumul nostru, ascunsă de zăvoaiele de plop. Noi doar ne-am regăsit cu brațul Chilia nițel mai la nord și am continuat în compania lui drumul spre Pardina.
Către Ceatalchioi
Până la Pardina, am trecut prin Ceatalchioi, un sat lung, desfășurat în lungul Dunării, cu case lipovenești și vreo două cafe-bar-uri rurale, improvizate în niște curți aflate chiar la ulița principală. La ieșirea din sat mormane de utilaje ruginite aminteau de vremea când pe-acolo duduia economia socialistă multilateral-dezvoltată. Sunt sigur că pe vremea respectivă era oarecare animație prin satele astea, iar dovada e chiar digul lung și înalt pe care se află drumul, ridicat de comuniști, care vroiau ca delta să devină teren agricol. Economic, ideea nu era proastă, sunt sigur. Ecologic, era însă un dezastru. Dar cui îi păsa atunci de ecologie?
Pauză de dude negre
Drumul a continuat spre Plauru, un cătun pe care nici nu l‑am zărit prea bine — drumul face o curbă bruscă spre dreapta chiar în dreptul unor canale cu niște debarcadere ruginite, probabil că mai încolo, dincolo de zăvoiul de plop or fi și casele. Noi am continuat pe drum, de data asta spre sud-est, făcând o voltă largă înainte de a ajunge la Pardina. Pe undeva pe drum am dat de niște duzi negri cu poama coaptă și ne-am oprit pentru un mic festin care ne‑a înnegrit degetele, dinții și limbile. Ne-am despărțit pentru o vreme de adăpostul parțial al luncii din buza apei și am pedalat sub soarele intens.
Pardina e așezată în stânga digului, trebuie să abandonezi drumul ca să intri în sat. Centrul e format dintr‑o grupare de blocuri comuniste, azi într‑o paragină evidentă, dar încă locuite. La parterul unora am găsit câteva magazine de unde am luat pâine, salam, muștar și bere și ne-am ospătat ca niște vrednici drumeți ce eram. În jurul nostru, sub umbreluțele cu brand-uri de bere, câțiva localnici erau deja foarte înveseliți, deși abia era vremea prânzului. Unul dintre ei s‑a legănat nițel pe picioare, apoi s‑a suit într-un hârb de Dacie și a plecat — el știe unde — semn că regulile de circulație sunt opționale pe-acolo.
N‑am zăbovit prea mult și am luat‑o mai departe pe dig. Drumul s‑a desprins spre dreapta, îndepărtându-se de brațul Dunării și a pornit prin inima deltei către est. În depărtare, nori cenușii cerneau ploi peste locul unde vroiam să ajungem — ghiceam că ploaia turna peste Chilia Veche. Vântul a început să bată tot mai tare din față și înaintarea era mai greoaie. Asta ne‑a cam subminat moralul, mai ales că ne mai așteptau kilometri buni până la destinație, unde nu puteam întârzia: trebuia să prindem pasagerul. Vânt din față și promisiunea unei ploi, două chestii care nu te prea bucură când ești pe bicicletă. Am fost totuși norocoși, cumva norii s‑au răsfirat înaintea noastră și ne-au iertat. Doar cu vântul a mai trebuit să luptăm o vreme.
Dar nu ne-am lăsat, ne-am mai încurajat reciproc și ne-am așteptat ca să nu ne îndepărtăm prea mult unii de alții. După mult strâns din dinți și pauze mai dese, am ajuns la un pod peste un canal unde drumul făcea o curbă bruscă spre stânga și continua spre nord, către Chilia Veche. De acolo nu mai era departe, câțiva kilometri. Ne-am oprit la al doilea control al poliției de frontieră — mai fusese unul înainte de Ceatalchioi — și am scos din nou buletinele. Dacă vă duceți pe-acolo să nu uitați să le luați cu voi, e important să vă identificați. Polițiștii ne-au zis că nu e cazul să ne îngrijorăm, căci pasagerul va ajunge după ora 17. Era abia patru după-amiaza. Am pedalat deci relaxați prin sat, am găsit debarcaderul și am avut chiar timp de o bere și-un covrig, ba chiar am dat și telefon să ne rezervăm loc la Periprava la o pensiune.
“Portul” Chilia Veche
Pasagerul a zăbovit mult la Chilia Veche, s‑au descărcat mulțime de mărfuri, sucuri, bere și tot felul de alte chestii. Agitația mare preceda probabil alegerile locale ce urmau în doar două zile. Până la Periprava am făcut mai puțin de o oră, iar acolo ne aștepta pe mal gazda noastră, cu care vorbisem la telefon. După un duș și o cină cu mult pește, așa cum se cuvenea, somnul nu s‑a lăsat mult așteptat.
A doua zi ne‑a întâmpinat cu un soare vesel și cu poftă de pedalat. Am pornit spre sud, către Sulina, pe lângă lacul Nebunu, dar curând am dat de greu, căci dunele de nisip din zona aceea ne-au silit de mai multe ori să descălecăm și să împingem bicicletele. O vreme am mers printr‑o pădure — la adăpostul ei nisipul era umed și puteam înainta mai ușor. Ploile pe care le văzusem cu o zi înainte în depărtare lăsaseră multă apă. Curând am ajuns în lungul rezervației Letea, cu pădurile și caii sălbatici, înconjurată de garduri de sârmă. Drumul mergea în paralel și am ajuns într‑o porțiune inundată, unde a trebuit să ne schimbăm încălțămintea cu ceva mai adecvat mediului “amfibiu”.
Pe lângă pădurea Letea
Și uite așa, ba prin apă, ba pe drum mai uscat, am răzbătut până la C.A. Rosetti, un sat din deltă mai atipic, căci apa se găsește la minim 4 kilometri de așezare. Am făcut un popas îndelung, timp ca trei dintre noi să meargă până în Letea, iar ceilalți trei am tras un pui de somn la umbra unor copaci, în fața magazinului sătesc, după ce ne-am ospătat împreună cu un cățel de pripas cu cârnați, pâine și roșii. Mă rog, cățelul n‑a prea apreciat pâinea și roșiile. 🙂
Reuniți după vreun ceas, am purces spre Sulina. Nimic de spus despre porțiunea asta de drum, poate doar sa amintesc de cătunul Cardon care are un farmec al lui aparte, cu micile sale canale ce duc până în brațul Sulina — e a doua oară când îl văd și mi s‑a întărit convingerea că aș sta vreo câteva zile acolo, rupt de lume, cu o barcă și‑o undiță, să îmi odihnesc gândurile prin stuful bălții dunărene.
Plaja Sulina
Ajunși la Sulina, după ce am trecut brațul cu barca, ne-am cazat la aceeași pensiune ca și anul trecut — ne simțisem bine la pensiunea Pluto pe care nu ezit să v‑o recomand: curat și suficient de confortabil. Am dat o tură pe plajă și ne-am bălăcit în apa mării (unii mai mult, alții doar așa, de formă) și apoi ne-am înființat la restaurantul Marea Neagră, cunoscut celor ce au trecut prin Sulina pentru o bucătărie pescărească foarte bună. Storceagul e, clar, memorabil.
A doua zi pasagerul de Tulcea ne‑a întors la urbanism. Și, ca și data trecută, dincolo de durerile pedalatului, dar mai ales cele provocate de statul în șaua bicicletei (să nu intrăm în detalii anatomice 🙂 ), am simțit un regret că plec din deltă. E ceva ce te farmecă în locurile alea, poate sentimentul că ești într‑o natură prea puțin alterată de oameni, poate un sentiment lacustru, venit din vremuri când trăiam mai aproape de apă. Eu unul, fără să vă pot spune de ce, simt în egală măsură o atracție și o teamă de apele mari — undeva, în undele lor îmi pare că întotdeauna găsesc bogăție de viață și primejdii de moarte.
Asta‑i povestea celei de‑a doua drumeții prin deltă sau, mai bine zis, asta e ceea timpul mi‑a lăsat în minte despre ea. Restul e în fotografii.
Lasă un comentariu