Împarte cu prietenii










Submit

Nenorocitul de danez

Pro­ba­bil că vă adu­ceți aminte scan­da­lul din pri­mă­vară, de la Opera Bucu­rești, când Johan Kob­borg — bale­rin danez cu renume inter­națio­nal, direc­tor artis­tic al insti­tu­ției și un pro­mo­tor al mul­tor înno­iri aduse reper­to­ri­u­lui și cali­tă­ții spec­ta­co­le­lor — a fost retro­gra­dat de către con­du­ce­rea Ope­rei pe motiv că titu­la­tura de direc­tor artis­tic nu există în orga­ni­gramă. A ieșit un întreg scan­dal, cu demi­sia lui Kob­borg, apoi inter­ven­ția minis­tru­lui cul­tu­rii, o apa­rentă împă­care, urmată de răzme­rița unei părți a anga­ja­ți­lor Ope­rei (se pare că exact ăia care ar cam tre­bui să se retragă din cauza vâr­stei), care i-au inter­zis acce­sul lui Kob­borg în Operă și l-au deter­mi­nat să plece defi­ni­tiv. Pe fon­dul recent înche­ia­tei cam­pa­nii elec­to­rale, poves­tea asta se potri­vește per­fect cu tema "stră­i­ni­lor care ne dis­trug țara".

Vic­to­ria româ­na­și­lor noș­tri dragi la Opera Bucu­rești a fost totală. Chiar și minis­trul Vlad Ale­xan­drescu a plătit cu func­ția sa impli­ca­rea în acest scan­dal. Au tre­cut aproape șase luni de atunci, timp des­tul ca artiș­tii nea­oși car­pa­tini să ne arate ade­vă­rata lor valoare, umbrită pe nedrept de "neno­ro­ci­tul de danez". Unde sun­tem azi? Eu nu sunt con­su­ma­tor de operă și nu știu să vă spun, dar o pri­e­tenă este un spec­ta­tor avi­zat. Iată ce con­stată ea, azi.

Mer­geam des la operă îna­inte de scan­da­lul cu "dane­zul". Am luat o pauză, dez­a­mă­gită de izul de mahala pe care îl emana con­flic­tul și am aștep­tat să se liniș­tească lucru­rile. Între timp m-am dus la opera și balet prin țară și am avut sur­prize plă­cute. Aseară am avut proasta inspi­ra­ție de a reveni la Opera Națio­nală Bucu­rești. Nici nu știu cu ce să încep…

Bile­tele mai scumpe, site-ul mai prost, cu multe sec­țiuni nefunc­țio­nale. Ora spec­ta­co­lu­lui s-a schim­bat, acum e 18:30 — prac­tic impo­si­bil de ajuns la timp, dacă nu pleci de la prânz! În prima parte a spec­ta­co­lu­lui, sala a fost pe jumă­tate goală. Par­ca­rea e un dez­as­tru, se lucrează într-o zonă unde se putea parca îna­inte și prac­tic locu­rile s-au înju­mă­tă­țit. Nu există indi­ca­toare, așa că te des­curci cum poți, iar la ple­care afli sin­gur că tre­buie să ieși pe unde ai intrat, adică în sen­sul invers aștep­tă­ri­lor tale și ale celor­lalți șoferi. S-a pro­dus, evi­dent o bus­cu­ladă, cu mașini care încer­cau să meargă toate pe ace­eași alee îngustă, în sen­suri dife­rite.

În hol, în plus față de obiș­nu­i­tele pla­sa­toare, niște hostess-e îna­lte, slabe și cam urâ­țele, cu rochii negre lungi care le erau unora cam lăr­guțe și care, sin­cer, nu m-am prins ce rol aveau. Că nu făceau nimic. Nici măcar nu zâm­beau. Baru­rile, și cel de la etaj, și cel de jos, arată sinis­tru, cu raf­turi goale pe care sunt înși­rate mici aran­ja­mente de pahare — parcă m-am tre­zit brusc în urmă cu vreo 30 de ani, pe vre­mea lui Ceau­șescu! În schimb, pe tej­ghea tro­nează baxuri nedesfă­cute de apă și bău­turi răco­ri­toare. Iar cei care ser­vesc… sunt o poe­zie. Nu prea le ies cal­cu­lele în minte, așa că fie­care ope­ra­țiune de înca­sare e amu­zantă. Ves­tea bună e ca aici pre­țu­rile sunt mai mici ca în tre­cut. Nu că ar conta asta.

Dar cel mai dez­a­mă­gi­tor a fost spec­ta­co­lul. Am jurat ca nu mai merg la pre­mieră la Opera Națio­nală Bucu­rești! Deco­rul pare o impro­vi­za­ție ieftină, pe care cred că cineva s-a gân­dit să o com­ple­teze cu fum arti­fi­cial. Așa că au băgat la fum în prima parte, de la un moment dat nu se mai vedea abso­lut nimic din ce se întâm­plă pe scenă, iar spec­ta­to­rii de la par­ter au înce­put să tușească.  După vreo două încer­cări de-astea nere­u­șite de a stă­pâni mașina de fum, cred că s-au lăsat păgu­bași și au renun­țat.

Cat des­pre bale­rini… o, Doamne! În afară de împie­di­cat pe scenă și căzut, le-au făcut pe toate.  Nu reu­șeau să se sin­cro­ni­zeze neam, pe alo­curi era clar că au uitat sau greșit core­gra­fia, le cădeau piese din cos­tume… Apo­geul a fost cu cei 6 sol­dă­ței cărora le cădeau tri­goa­nele și care erau așa de defa­zați încât nu știai dacă să iți fie milă de ei sau să râzi. Până la urmă am râs cu lacrimi, deși sigur nu asta era inten­ția spec­ta­co­lu­lui! Chiar și soliș­tii păreau să aibă difi­cul­tăți ori de câte ori tre­buia sa se sin­cro­ni­zeze. Parcă era, hai, nu prima, dar maxi­mum a treia repe­ti­ție pe care o făceau împre­ună. Ori­cum, prima cu cos­tume!

Atmosfera spa­ni­olă pe care o aștep­tam, dată fiind tema spec­ta­co­lu­lui (El Amor Brujo / El Som­brero de Tres Picos, de Manuel de Falla), nu am reu­șit s-o regă­sesc decât par­țial în muzică, pen­tru că în rest nimic nu a fost in stare să o trans­mită. Am avut sen­za­ția pe care mi-o dau pati­na­to­rii chi­nezi sau japo­nezi care se chi­nuie foarte tare să inter­pre­teze melo­dii occi­den­tale din care nu înțe­leg și nu simt nimic.

Am rămas cu un gust amar, cu o impre­sie de ser­bare de Cră­ciun orga­ni­zată de un ansam­blu de ama­tori, sau, în cel mai bun caz, de liceul de balet. Bine că l-au dat afară pe "neno­ro­ci­tul de danez"!  Nu știu cum naiba se face ca pe vre­mea lui n-am asis­tat la ast­fel de fiasco-uri. Cred că o vreme o să merg la mall, la înre­gis­tră­rile de la MET. Măcar acolo nu am pro­bleme cu par­ca­rea și nici nu risc să mă sufoc cu fum arti­fi­cial!


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. Mihai Fediuc
    Mihai Fediuc

    Nu ne vin­dem tara! "Man­drii" ca sun­tem romani! Ce, daca sun­tem prosti? Facem fata cu cin­ste natiei!

    1
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *