Ce a vrut să spună Iohan­nis în scur­tul, dar con­den­sa­tul său dis­curs de la CSM, când — adresându-se di­rect mi­nis­tru­lui jus­ti­ției — a sub­li­niat că o lege a am­nis­tiei și gra­ți­e­rii dată în fo­lo­sul po­li­ti­cie­ni­lor cu pro­bleme pe­nale ar fi o ca­tas­trofă pen­tru de­mo­cra­ția ro­mâ­nească și că el se va opune cu toată gre­u­ta­tea și pu­te­rea func­ției pre­zi­den­ți­ale? Mulți au în­țe­les că această frază este un fel de de­cla­ra­ție de răz­boi, ba chiar Tă­ri­ceanu a și afir­mat că șe­ful sta­tu­lui vrea să por­nească un con­flict, dar el re­fuză să in­tre în acest joc. Și to­tuși nu ăsta este în­țe­le­sul de­cla­ra­ți­i­lor lui Iohan­nis, după pă­re­rea mea.

În fond, știm deja ce poate să facă un pre­șe­dinte atunci când con­si­deră că o lege nu este bine gân­dită sau nu este oport­ună pen­tru so­ci­e­tate. Poate să o atace la Cur­tea Con­sti­tu­țio­nală, dacă gă­sește te­me­iuri se­ri­oase în pri­vința ne­con­sti­tu­țio­na­li­tă­ții ei. Dacă Cur­tea îi dă drep­tate, par­la­men­tul tre­buie să în­drepte le­gea în sen­sul in­di­cat de con­sti­tu­ție. Dar ce poate fi ne­con­sti­tu­țio­nal în a gra­ția și am­nis­tia niște in­frac­tori? Ni­mic. Am­nis­tia și gra­ți­e­rea sunt ges­turi fă­cute de în­treaga so­ci­e­tate, ară­tând că gre­șe­lile sunt ier­tate și in­frac­to­rii sunt che­mați să se în­drepte prin com­por­ta­men­tul lor vi­i­tor. De 27 de ani avem po­li­ti­cieni care fură și ni­mic nu i‑a oprit, nici ru­și­nea, nici pa­tri­o­tis­mul, nici jus­ti­ția. Abia acum, când DNA vine ne­ier­tă­tor pe ur­mele lor, au în­ce­put să tre­mure, dar nu de ru­șine, ci de frică. De ce i‑am ierta? Ca să o poată lua de la început?

Pu­țin pro­ba­bil ca o lege a am­nis­tiei și gra­ți­e­rii să fie de­cla­rată ne­con­sti­tu­țio­nală. Ur­mă­toa­rea ac­țiune a pre­șe­din­te­lui este să re­tri­mită par­la­men­tu­lui le­gea spre exa­mi­nare, ală­turi de ob­ser­va­ți­ile și co­men­ta­ri­ile sale. Într-un stat ci­vi­li­zat par­la­men­tul s‑ar apleca asu­pra ar­gu­men­te­lor și, dacă nu ar con­si­dera ne­ce­sar să mo­di­fice le­gea, atunci mă­car de ochii lu­mii ar în­cerca să for­mu­leze niște ex­pli­ca­ții co­e­rente și de­ta­li­ate care să sus­țină punc­tul lor de ve­dere. În Ro­mâ­nia am vă­zut deja ce face par­la­men­tul: res­pinge ce­re­rile de re­e­xa­mi­nare fără nici un fel de dez­ba­tere, într-un fel de frondă pu­e­rilă — orice vine de la Iohan­nis nu ne interesează.

Apoi pre­șe­din­tele este obli­gat să pro­mulge le­gea. In­di­fe­rent dacă el con­si­deră că este sau nu bună, pu­te­rea le­gi­sla­tivă are auto­no­mie față de cea exe­cu­tivă. Și ăsta e un lu­cru bun atâta timp cât le­gi­sla­ti­vul nu e do­mi­nat din go­lani și hoți. Dar când in­frac­to­rii sunt la cârma le­gi­lor, fap­tul că ni­mic nu‑i poate opri este una din slă­bi­ciu­nile ma­jore ale de­mo­cra­ției. Așa stau însă lu­cru­rile: pu­te­rea pre­șe­din­te­lui se oprește aici.

Deci dacă Iohan­nis știe că șansele lui de a opri o lege a am­nis­tiei sunt des­tul de re­duse, de ce s‑a mai obo­sit să spună pu­blic că se opune? Pe cine in­te­re­sează opo­zi­ția lui, când par­la­men­tul poate face orice poftește? Ei, aici mie mi se pare că vine par­tea a doua, par­tea în care in­tră în scenă alți ac­tori. Aceia sun­tem noi. Pen­tru că pu­te­rea func­ției pre­zi­den­ți­ale este li­mi­tată, dar gre­u­ta­tea ei e o altă poveste.

În fond, sin­gu­rul lu­cru de care se tem în acest mo­ment in­frac­to­rii din par­la­ment este o miș­care de stradă, cu o am­ploare su­fi­cient de mare în­cât să tre­bu­iască să dea îna­poi, să le cadă gu­ver­nul, ori poate chiar să se or­ga­ni­zeze ale­geri an­ti­ci­pate. Cum pot con­tra­cara asta? Cea mai sim­plă me­todă este ba­tista pe țam­bal: fac legi și dau or­do­nanțe de gu­vern în mod dis­cret, câte pu­țin, schim­bând în­ce­ti­șor lu­cru­rile, ca să nu în­fi­er­bânte spi­ri­tele. Me­toda e bi­ne­cu­nos­cută și se nu­mește bo­iling the frog ((Pen­tru cei care nu au au­zit ter­me­nul: o broască arun­cată în apă clo­co­tită va sări ime­diat afară și se va salva, dar o broască pusă în apă rece și în­că­l­zită trep­tat până la fi­er­bere va muri opă­rită pen­tru că nu va se­siza schim­ba­rea trep­tată.)). Deja au în­ce­put: au re­in­sti­tuit nu­mi­rea po­li­tică a di­rec­to­ri­lor de școli, au în­ce­put să dea afară oa­meni an­ga­jați prin con­curs pe func­ții, că­u­tând orice pre­text pen­tru a se des­co­to­rosi de ei. Cu cea­laltă mână taie taxe și mă­resc sa­la­riul mi­nim ca să bu­cure po­po­rul. Vor re­uși să ne pros­tească prin me­toda asta?

Poate că da, poate că nu. Dar ceea ce spune Iohan­nis este că va fo­losi gre­u­ta­tea func­ției pre­zi­den­ți­ale — adică po­si­bi­li­ta­tea de a se adresa di­rect ce­tă­țe­ni­lor și de a‑i in­forma des­pre con­se­cin­țele po­li­tice ale mă­gă­ri­i­lor din par­la­ment și gu­vern — pen­tru a lupta îm­po­triva lor. Cu alte cu­vinte ne va în­demna să luăm ati­tu­dine. Ne va cere să apă­răm sta­tul de drept și fă­râma de jus­ti­ție care a în­ce­put să se în­cro­pească, pu­nând pre­siune pe par­la­ment și gu­vern. Și exact asta îi scoate din să­rite pe cei de la PSD și ALDE: că ci­neva face gă­lă­gie exact atunci când ei vor să pună ba­tista pe țambal.

Cât de mare este pu­te­rea func­ției pre­zi­den­ți­ale știm —  nu cine știe ce. Dar cât de mare este gre­u­ta­tea ei, asta este o în­tre­bare la care nici Iohan­nis, nici par­la­men­tul și nici gu­ver­nul nu au un răs­puns. Sin­gu­rii care pot să spună asta sun­tem noi. După es­ti­mă­rile mele, în ora­șele mari sun­tem pro­ba­bil peste un mi­lion de oa­meni care în­țe­le­gem exact gra­vi­ta­tea pla­nu­ri­lor po­li­ti­cie­ni­lor co­rupți. Dacă vom sta cu fun­dul pe ca­na­pea și vom da doar click-uri pe Fa­ce­book, gre­u­ta­tea pre­șe­din­te­lui e egală cu zero. Dar dacă vom ieși în stradă și vom pune pre­siune pe po­li­ti­cieni să re­nunțe la pla­nu­rile de dis­tru­gere a sta­tu­lui de drept, gre­u­ta­tea pre­șe­din­te­lui va fi imensă. Și le va fi im­po­si­bil să treacă peste vo­ința noas­tră. Asta cred că a vrut să spună Iohannis.

Tu? Ce-ai de gând? O să te uiți la ho­ții ăș­tia cum își bat joc de noi?

UPDATE 4 FEB 2017:

După aproape o lună de când scriam acest text, con­stat două lu­cruri. Pri­mul e că am in­tuit co­rect ce ur­mează să se în­tâm­ple. Și al doi­lea e că ați fost până acum sen­zațio­nali. Mai avem câ­țiva pași și în­vin­gem complet.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.