Se spune despre PSD că are reflexe comuniste de partid-stat. Dar ideologia este doar o față a monedei, iar cealaltă este retorica partidului. Și câteodată retorica e mai importantă. Așa cum s‑a întâmplat în toți cei 27 de ani de după revoluție în care PSD nu a impresionat prin realizările politice, ci prin retorica sa naționalist-populistă. La fel cum se întâmplă acum în țări occidentale, unde lideri precum Nigel Farage sau Marine Le Pen câștigă tot mai multă audiență. Toți sunt maeștri ai populismului.
Rețeta pentru populism este universală. Se caută o problemă care îi afectează pe mulți (de pildă pensiile și salariile prea mici), apoi este găsit cineva care să fie vinovat și se inventează o poveste despre asta, combinând problema cu vinovatul. Celor care au problema li se spune “știm ce simțiți”. Și li se spune că au fost găsiți cei răi, vinovați de necazurile lor și că aceia au un nume: tehnocrații, multinaționalele, Uniunea Europeană. Apoi vinovații sunt caricaturizați, descriși ca paraziți, manipulatori diabolici, oameni fără inimă, ratați, trădători. Iar populiștii se înfățișează ca salvatori. Aprind imaginația oamenilor. Ignoră complet politicile coerente, planurile pe termen lung, strategiile și viziunile — pur și simplu spun o poveste. Una care începe cu mânie și se termină cu răzbunare. O răzbunare la care cei ce azi sunt nemulțumiți vor lua parte.
Așa sădesc populismul și‑l transformă într‑o mișcare de mase, trezind o furie surdă în oameni. Paradoxal, există ceva liniștitor în furia urmată de răzbunare, e o modalitate de a‑ți descărca energiile negative acumulate. Populismul e construit pe această irezistibilă ispită a simplității: drogul unui răspuns simplu la o întrebare teribil de complicată. Dintr‑o dată problema devine și ea simplă, nemulțumirea se poate rezolva, răzbunarea e la îndemână. Problema sunt oamenii răi. Ei trebuie învinși. Iar dacă cei mânioși, dar lipsiți de putere, îi votează pe salvatori, ei promit că împreună îi vor zdrobi pe vinovați.
Populismul nu poate supraviețui decât acolo unde există polarizarea societății. Funcționează prin nesfârșita defăimare a unui inamic. La instalarea comunismului, inamicii au fost pe rând regele, burghezul, chiaburul și apoi intelectualii. De data asta acela ești tu, cel din clasa medie urbană, cel care lucrează în multinaționalele hrăpărețe, cel care îi susține pe tehnocrați vânzători de țară. Tu ești țapul ispășitor. Și dacă vei încerca să demonstrezi logic că nu e așa, ai ratat deja esența problemei. Pentru că tu nu poți fi victima. Tu ești inculpatul, deci orice spui nu pot fi decât minciuni inventate ca să scapi de mâna de fier a salvatorului nației.
Populismul se bazează pe faptul că vinovatul de serviciu va alimenta el însuși polarizarea. Frustrat că ți se impută fapte neadevărate și intenții pe care niciodată nu le-ai avut, te refugiezi în insulte la adresa celor care te denigrează, în sarcasme și dispreț la adresa “proștilor” care nu pricep adevărul. Să le interzicem să voteze! Sunt spălați pe creier de televiziuni! Sunt proști! Sunt retardați! Sunt comuniști! Acest mimetism comportamental, răspunsul la agresiune cu altă agresiune, amplifică sentimentul de ură semănat de populiști. Cele două tabere își furnizează reciproc motivații de a continua conflictul.
La un moment dat, vei vrea să îi dai jos de la putere pe populiști. Pentru că crezi sincer că acest conflict e generat de prezența lor la cârma țării. Cu cât te străduiești mai tare să‑i dărâmi, cu atât crește rezistența și determinarea celor ce i‑au ales pe populiști. Căci ei rămân fără salvator și nu e nimeni altcineva să îi ajute să rezolve problemele pe care le au. Cine le mărește pensiile și salariile? Lupta devine crâncenă, nici una din părți nu vrea să cedeze. Populiștii exultă. Puterea lor crește cu fiecare zi de conflict.
Pentru că nu poți să‑i dărâmi pe populiști, încerci să‑i convingi pe susținătorii lor și le vorbești despre stat de drept, democrație, corupție, separarea puterilor, justiție, economie sustenabilă. Ești într‑o mare eroare. Nu mesajul e important, ci mesagerul. Tu ești dușmanul, așa că nu contează ce spui. Nu te aude nimeni dintre cei care ai vrea să te asculte. Singurul lucru pe care ei vor să‑l audă este: când se va rezolva problema noastră? Nu cum, nu de către cine. Când. Atât.
Și pentru că această muzică a populismului continuă să se audă peste tot, vei vedea cum tu și ceilalți de lângă tine, indiferent cărei tabere aparțineți, începeți să trăiți într‑o permanentă frustrare și anxietate, cum inegalitățile economice se amplifică, cum discursul public e tot mai alienat de realitate. Dar ceva și mai grav se întâmplă apoi. Generații întregi se scindează. Sentimentul de apartenență la aceeași cultură dispare. Retorica populistă falsifică istoria, otrăvește viitorul, distruge sentimentul de a ne simți acasă în propria noastră țară. Și pierdem treptat libertatea de a fi altceva decât două tabere cu etichete precise: “proști manipulați” și “trădători îmbuibați”.
* * *
Acest articol este despre România. Dar, de fapt, nu se referă doar la România. Acest text este o traducere adaptată a unui articol scris de Andrés Miguel Rondón, un economist din Venezuela, care scria despre țara sa și despre ravagiile făcute de populismul lui Hugo Chavez, profețind că la fel se va întâmpla și cu America lui Trump, dacă se vor lăsa pradă acestui flagel social. E surprinzător cât de bine se potrivește cu ceea ce se întâmplă în România de azi, nu? Pentru că populismul e o rețetă universală. Și până acum noi am comis toate greșelile de manual.
Am ignorat nemulțumirile celor care au votat PSD. Le-am adus ca argumente nevoia de justiție, de stat de drept și democrație. Am răspuns înjurăturilor lor cu înjurăturile noastre. Am alimentat în toate felurile scindarea generațiilor, polarizarea României. PSD poate fi mulțumit. Planul lor merge ca pe roate.
Ce e de făcut? Continuăm ca până acum?
Lasă un comentariu