Împarte cu prietenii










Submit

Un munte de cașcaval

Îmi amin­tesc că pe vre­mea când eram copil, acum foarte mulți ani în urmă, atât de mulți că nici nu vreau să spun câți, îmi plă­cea des­tul de mult caș­ca­va­lul Pen­te­leu. Și cum denu­mi­rea lui era stră­ină de uni­ver­sul urban al copi­lă­riei mele, am întrebat-o pe mama ce e Pen­te­leu. Maică-mea, prinsă cu oarece tre­buri ale casei, mi-a răs­puns scurt că e un munte unde sunt pășuni pe care le pasc niște oi și vaci, iar din lap­tele lor se face caș­ca­val. Pro­ba­bil că atunci am rămas gân­di­tor, pri­vind prin feres­trele apar­ta­men­tu­lui nos­tru, imaginându-mi un munte înde­păr­tat și plin de turme de oi și vaci, unde cio­ba­nii tre­bă­lu­iesc de dimi­neață până seara ca să facă roțile de caș­ca­val care ajung apoi la ali­men­tara noas­tră. Pen­tru că, băga­sem eu de seamă, roțile de caș­ca­val Pen­te­leu nu lip­seau nici­o­dată pe vre­mea aceea din ali­men­tara de la colț, ba chiar de la nici o ali­men­tară prin care întâm­plă­tor mai intra­sem. Era pe la înce­pu­tul ani­lor '70.

După ce au tre­cut niște ani și am deve­nit ceva mai cunos­că­tor într-ale geo­gra­fiei patriei, știam să pun dege­tul pe hartă pe mun­ții Pen­te­leu. Mis­te­ri­o­sul tărâm era iden­ti­fi­cat, dar roțile de caș­ca­val dis­pă­ru­seră din ali­men­tară. Înțe­le­se­sem deja că Pen­te­leu e un sor­ti­ment de caș­ca­val și că nu toată can­ti­ta­tea se pro­duce acolo, dar eram totuși impre­sio­nat de pri­ce­pe­rea cio­ba­ni­lor buzo­ieni și vrân­ceni care ima­gi­na­seră o rețetă ce deve­nise apoi cele­bră și, iată, rară la vedere. Și poate că, mă gân­deam une­ori, prin locu­rile astea se petre­cuse drama cio­ba­nu­lui din Mio­rița, căci locul era pro­pice pen­tru ca baciul ungu­rean și cu cel mun­tean să se întâl­nească și să se sfă­tu­iască ca să mi-l omoare la apus de soare pe cel mol­do­vean. Așa că m-am gân­dit ca într-o zi o să merg să văd și eu locu­rile alea.

După '90, diverse con­junc­turi m-au adus de câteva ori de-a lun­gul ani­lor prin pre­a­jma mun­ți­lor Pen­te­leu, ba chiar cutre­ie­ra­sem cân­dva o mar­gine a lor, însă vâr­ful cel mai însem­nat nu-l atin­se­sem nici­o­dată. Curi­o­zi­ta­tea a rămas întot­dea­una ace­eași, mai ales pen­tru că îi zări­sem silu­eta de la dis­tanță, când urca­sem Siriul și Ciu­ca­șul. Așa că nu vă veți mira dacă am să vă spun că de curând am hotă­rât că a venit vre­mea să urc mun­tele caș­ca­va­lu­lui. Zis și făcut.

Împre­ună cu pri­e­te­nul meu Dan, că doar doi ne-am adu­nat pen­tru tura asta, am luat-o la deal într-o sâm­bătă dimi­neață, după ce am ajuns cu mașina până pe valea Bâsca Mare, la con­flu­ența văii Milei, chiar unde se încheie tra­seul tri­unghi albas­tru. La vreo două sute de metri mai la deal por­nește spre dreapta banda roșie care urcă spre vâr­ful Pen­te­leu — e nevoie de un pic de aten­ție ca să nu ratați înce­pu­tul tra­se­u­lui. Poteca apucă abrupt în sus și este de fapt potecă doar pe puține por­țiuni. În rest tra­seul urmează dru­mul fores­tier care ajunge până la sta­ția meteo. Ves­tea proastă pen­tru noi a fost că plo­ile din ultima vreme com­bi­nate cu o acti­vi­tate intensă de exploa­tare de lemn trans­for­ma­seră cea mai mare parte a dru­mu­lui într-un pati­noar cu noroi, deloc îmbie­tor la mers. N-am avut înco­tro, a tre­buit să gli­săm gra­țios în sus și să con­su­măm pro­ba­bil vreo 20–30% mai multă ener­gie — caz­nele s-au sfâr­șit după ce am tre­cut de stâna Cer­natu și am ieșit în golul pășu­ni­lor. Nemai­fi­ind lemn de exploa­tat, dru­mul era mult mai pri­e­te­nos, plus că se putea merge pe mar­gi­nea lui, prin iarbă.

Aveam să aflăm că greul încă nu tre­cuse, căci până acolo abia urca­sem puțin mai mult de jumă­tate din alti­tu­dine. După o gus­tare sumară și un pic de odihnă, am por­nit mai departe spre sta­ția meteo care deja se zărea pe o muchie de munte. Panta s-a asprit, urcând sus­ți­nut. La sta­ția meteo am aflat că apă încă nu au pen­tru că aduc­țiu­nea care vine de sub vârf era încă înghe­țată pe sub pământ — aveau doar o fân­tână săpată pe lângă sta­ție, dar din expre­sia feței mete­o­ro­lo­gu­lui cu care am vor­bit părea că e mai bine să ne bazăm pe rezer­vele noas­tre pro­prii. Așa că am dat îna­inte încă puțin și bine­me­ri­ta­tul vârf a fost în sfâr­șit atins.

Pri­ve­liș­tea de pe mun­tele de caș­ca­val e minu­nată. Nu are spec­ta­cu­lo­zi­ta­tea mun­ți­lor stân­coși, ca atunci când vezi Pia­tra Cra­i­u­lui de pe Păpușa, dar pano­rama mun­ți­lor care se undu­iesc la nesfâr­șit în jurul tău merită admi­rată. Către sud și vest se văd Siriul și Ciu­ca­șul, iar undeva în depăr­tare se ghi­cește Pia­tra Mare. Către nord și nord est, peste cre­asta pre­lungă a Pen­te­le­u­lui, se întind mun­ții Vran­cei cu păduri nesfâr­șite și săl­ba­tice — de alt­fel zona asta este plină de aver­tis­mente refe­ri­toare la urși, fiind unul din­tre locu­rile unde oame­nii ajung mai rar și mai puțini, iar bie­tele vie­tăți au și ele parte de nis­cai liniște. Ca dovadă, nu ne-am întâl­nit cu nici un suflet de om pe tot tra­seul, cu excep­ția mete­o­ro­lo­gu­lui de la sta­ție și a câtorva cio­bani la stâna Cer­natu.

Am vrut să cobo­râm pe alt tra­seu, pe tri­un­ghiul albas­tru de pe valea Milei, dar nu prea era clar pe unde s-o luăm. Mete­o­ro­lo­gul ne spu­sese că tre­buie să cobo­râm în valea de după cul­mea Viforâta, urmă­toa­rea după Pen­te­leu spre sud-est, cea care des­parte valea Cer­natu și Milea, așa că ne-am zis că dacă mer­gem pe cul­mea ei vom găsi un loc de cobo­râre spre vale. N-a prea fost așa și după vâr­ful Viforâta am schim­bat pla­nu­rile: hai să cobo­râm îna­poi în valea Cer­natu și ne întoar­cem pe unde am venit. O potecă părea să ne ducă exact unde vro­iam. Numai că la cobo­râre poteca a deve­nit hățaș, hăța­șul a deve­nit o urmă, urma a dis­pă­rut ușu­rel și ne-am tre­zit la mar­gi­nea unei păduri de molid tânăr, cam la 20–30 de ani. Dacă știți cum arată o ast­fel de pădure, ca o perie de sârmă de cinci metri înăl­țime, veți înțe­lege de ce ne-am schim­bat iarăși pla­nu­rile și am hotă­rât să ne întoar­cem să cău­tăm tri­un­ghiul albas­tru.

N-a fost chiar greu pen­tru că mer­gând în sus pe cul­mea Viforâta am zărit pe un ver­sant din fața noas­tră ceva alb și stră­lu­ci­tor în soare care s-a dove­dit a fi un stâlp indi­ca­tor. Apropiindu-ne, cale de vreun kilo­me­tru, am găsit și mar­ca­jul și totul a deve­nit mult mai sim­plu. Doar pen­tru moment, pen­tru că nu după mult drum sem­nele au dis­pă­rut din nou, tra­seul o lua spre dreapta și tre­buia multă aten­ție ca să nu rătă­cești dru­mul. Există o por­țiune în golul Miclăuș unde chiar nu e pe ce să pui mar­caj, nici urmă de pia­tră, iar moli­zii rari au până în zece ani — acolo mergi după intu­i­ție aproape un kilo­me­tru printr-un fel de pășune împă­du­rită. Apoi pădu­rea revine și o dată cu ea și mar­ca­jul.

Tra­seul pe valea Milei e atât de puțin bătut încât poteca aproape că nici nu se observă prin unele locuri unde vege­ta­ția e mai insis­tentă. Din șaua Căpri­oa­rei, la cobo­râre, sunt por­țiuni des­tul de dese unde te întrebi pe unde să con­ti­nui, iar mar­ca­jul — refă­cut de curând, nu-i vorbă — nu e chiar pus după regu­lile artei și te mai păcă­lește ca direc­ție de mers. Dar, cu un pic de aten­ție și de expe­riență, se cobo­ară până în poiana Fundu Milei, de unde lucru­rile sunt mult mai clare și sim­ple.

Am măr­șă­luit bini­șor până jos, nu e chiar scurtă cobo­rârea, însă vre­mea bună și plă­ce­rea reu­și­tei au făcut dru­mul agrea­bil. O dilemă a rămas, totuși, nere­zol­vată: chiar nici o roată de caș­ca­val să nu fie pe tot mun­tele ăsta? 🙂

Tra­seu și foto­gra­fii


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


  1. George

    Fru­mos! Imi ploua in gura si dupa cas­ca­val si dupa munte!

    0
    0

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *