Împarte cu prietenii










Submit

Făină dobrogeană cu măciniș integral

Am rămas dator cu poves­tea unei ture pe bici­clete de prin luna mai des­pre care îmi tot pro­mit că voi con­semna câteva vorbe, dar zilele au tre­cut iute și uite că sunt două luni de când mă tot duc cu vorba pe mine însumi. Nu de alta, dar a fost o zi memo­ra­bilă de peda­lat prin natură, iar încer­că­rile prin care am tre­cut merită ținute minte măcar de noi trei, vaj­nici munțo-cicliști de oca­zie.

Tre­buie să încep prin a măr­tu­risi că tus­trei, eroii poveș­tii ciclo-(pseudo)montane, sun­tem înce­pă­tori în mate­rie de mountain-biking, așa că nu vă repe­ziți să râdeți de noi (prea tare). Ceea ce e impor­tant însă este că am avut tupeul să ne aven­tu­răm într-o ches­tie com­plet nouă pen­tru noi, cu sco­pul decla­rat de a câștiga mai multă expe­riență. Și, credeți-mă, chiar am câști­gat! Pen­tru că tura asta a fost una pre­cum șaorma: cu de toate.

În pri­mul rând tra­seul era cam pe ghi­cite, schi­țat de pe niște hărți apro­xi­ma­tive și deta­liat la fața locu­lui, după indi­ca­ți­ile ini­țiale ale unui nene cu aspect de gloj­dier, care rezema dimi­neața zidul unui maga­zin mixt, ca și cum aștepta să se ridice mira mică. Da, știu, nu mai există mira mică. Da' el avea aerul ăsta. După ce am apu­cat pe o uliță a satu­lui și am ieșit în câmp, lucru­rile au deve­nit foarte clare: habar n-aveam pe unde naiba o să mer­gem. Am tra­ver­sat un fel de mar­gine de ogor mocir­lit, apoi un pârâu și am peda­lat pe un drum de noroi până am ieșit mai la iarbă, unde viața părea mai fru­moasă, că nu mai alu­ne­cau roțile în toate direc­ți­ile. Pe urmă am iden­ti­fi­cat o șa peste care să tre­cem, ba chiar și o potecă numai bună să ne treacă in valea Jiji­lei și, când totul părea minu­nat, am dat de o stână cu câini mai îndâr­jiți decât ăia din Făgă­raș, iar eu am făcut o minu­nată pană.

Ei, lasă, ne-am zis, nu ne-a făcut pe noi o pană, bine că nu plouă. Si cam pe când tre­cu­sem de valea Jiji­lei și urcam deja spre cul­mea Măci­nu­lui, ploaia a venit și ea, mărun­țică și hotă­râtă. Ne-am oprit la un izvor sub vâr­ful Cara­ma­lău (foarte mișto ame­na­jat, ca o fân­tână cu apă rece) și ne-am tras sufle­tul după ce împin­se­sem bici­cle­tele prin hăți­șul de crengi și tufe. Poteca nu era pre­gă­tită nici pen­tru pas de om, dar­mite pen­tru bici­clete!

Din cre­astă lucru­rile păreau mai sim­ple și mai fru­moase. Am peda­lat voioși pe poteca de pe curba de nivel și apoi am cobo­rât pe par­tea ves­tică a mun­ți­lor Măci­nu­lui, printr-un pârâu care ne tot testa echi­li­brul în șa. Am reu­șit să stau pe ver­ti­cală. Pe vale, către satul Greci, pe un drum cu un noroi ca un pati­noar, n-am mai fost la fel de noro­cos și m-am întins nițel cu bici­cletă cu tot prin clisa argi­loasă. Asta e, mi-am zis, așa se învață ciclo­tu­ris­tul cu greul.

În Greci ne-am orien­tat pe ulițe cu aju­to­rul unui domn bine par­fu­mat care ținea în brațe un pet de bere și se reco­manda drept pădu­ra­rul locu­lui (ceea ce mi-a pro­dus amu­za­men­tul, desi­gur). Am ajuns spre cen­tru unde am găsit o câr­ci­umă cu terasă și bere, numai bună pen­tru sandwich-urile noas­tre din trai­stă. Cu bur­țile puse la cale și setea astâm­pă­rată, am peda­lat mai departe în lun­gul dea­lu­ri­lor, către sud, cău­tând locul pe unde tre­buia să tra­ver­săm dea­lu­rile încă o dată, spre satul Nifon. Ploaia s-a por­nit din nou și iar am dat peste niște pati­noare de noroi unde nu puteai să peda­lezi, ci doar să bles­temi împin­gând la bici­cletă.

Tre­cu­tul dea­lu­lui pe par­tea cea­laltă s-a dove­dit a fi mai inte­re­sant decât spe­ram, căci ploaia și argila de pe jos făceau ca totul să alu­nece aproape ca gheața — să urci împin­gând o bici­cletă, în timp ce plouă, ce poate fi mai plă­cut?!? După mai bine de un ceas de luptă cu dea­lu­rile, am răz­bit în mar­gi­nea pădu­rii și am văzut satul Nifon la nici un kilo­me­tru dis­tanță. Eram sal­vați. Numai că după zece metri pe dru­mul de ogor ce cobora spre sat am înțe­les că n-o să fie chiar așa sim­plu. Dădu­sem de un nou tip de noroi: din ăla care se lipea ca cle­iul. Zeci de kilo­grame de noroi se adu­nau pe roți și pe tăl­pile noas­tre, iar îna­in­ta­rea părea un coș­mar. Un kilo­me­tru de drum a deve­nit brusc încer­ca­rea vie­ții noas­tre. Apa cur­gea de sus și ieșea din fie­care por al cor­pu­lui în efor­tul de a îna­inta cu bici­cleta spre izbă­vi­to­rul asfalt din vale.

Până la urmă am izbân­dit și după încă un rând de bere la câr­ci­uma din sat și o spă­lă­tură a bici­cle­te­lor într-un pârâu cu apă cam tul­bure, am ieșit înving­ă­tori la civi­li­za­ția asfal­tu­lui din­tre Nifon și Lun­ca­vița. Vreo câțiva kilo­me­tri au fost cu ușoare urcu­șuri prin­tre cohorte de melci care tra­ver­sau dru­mul după ploaie (n-am stri­vit nici unul!), apoi o cobo­râre glo­ri­oasă în mare viteză spre Cetă­țuia și Lun­ca­vița. La pen­siune, patro­nul a avut ama­bi­li­ta­tea să scoată un apa­rat Kar­cher și să pună jetul pe noi și bici­clete ca să lepă­dăm stra­tul de noroi care ne aco­pe­rea aproape com­plet.

Seara, dușați și cu haine curate, am filo­zo­fat des­pre cele învă­țate. Nu e treabă sim­plă cu bici­cle­tele astea, dom'ne! Da' vorba e că, încă o dată, izbân­di­sem să facem tra­seul pro­pus, motiv de satis­fac­ție ce merita stro­pit cu un șpriț de Niculi­țel, din rezerva per­so­nală a patro­nu­lui. Și uite așa am uitat de toate gre­u­tă­țile zilei, care ne măci­na­seră încre­de­rea și pute­rile, făcându-ne să ne mai îndoim, ici și colo, de noi înșine. Pen­tru că, dacă mer­geți cu bici­cleta pe-acolo când plouă, să știți: o să fiți pisați mărun­țel până ajun­geți făină dobro­geană cu măci­niș inte­gral.

Dar n-o să vă pară rău.

Foto­gra­fii și tra­seu


Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant


Share on Pinterest
There are no images.
Împarte cu prietenii










Submit

Comentarii:


Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *