O întâmplare aparent banală mi‑a prilejuit un moment de reflecție asupra nesimțirii. Pe care o resimt în continuă creștere în jurul meu, cu fiecare zi care trece. Uneori mă autoliniștesc spunându-mi că, desigur, mi se pare. Alteori însă optimismul mă părăsește. La sală — un loc unde nu tocmai abilitățile intelectuale sunt cele pe care le exersezi — am avut ocazia unei meditații ceva mai raționale asupra subiectului.
Mai întâi trebuie să vă spun că atunci merg la sală obișnuiesc să-mi aleg un subiect de gândire. De cele mai multe ori e vorba de ceva foarte practic, din vecinătatea preocupărilor mele cotidiene: cum să rezolv o problemă, cum să structurez un training, cum să am o abordare mai interesantă asupra unui subiect. În dimineața aceea n‑am apucat să-mi aleg subiectul, pentru că m‑a ales el pe mine. Când am intrat în vestiarul sălii am observat pe jos o dâră lungă de apă care se sfârșea într‑o baltă de dimensiuni respectabile, în dreptul unui dulap. Cineva, care între timp plecase, ieșise din piscină sau din duș fără să se șteargă.
Doi domni discutau cu voce tare, comentând isprava necunoscutului. După ce au căzut iute de acord că așa ceva nu este acceptabil, au ajuns inevitabil la identificarea cauzelor pentru care totuși fapta s‑a petrecut. Unul, mai pesimist, a opinat că este clar vorba de o incurabilă nesimțire. Celălalt, ceva mai pozitiv în ton, a răspuns că poate nu e nesimțire, ci pur și simplu e lipsă de educație. Cum adică? s‑a arătat intrigat interlocutorul său. Păi poate părinții n‑au avut posibilitatea să‑l ducă la sală când era copil și n‑a avut de unde să învețe cum să se comporte, zice optimistul. Mda, se poate, a convenit pesimistul.
Mă mânca limba. Pe dvs. v‑a dus mama sau tata la sală? Am adresat întrebarea spre cel cu viziunea pozitivă, anticipând răspunsul după vârsta sa mai înaintată. Nu, dom’ne, pe vremea mea nu era sală! Optimistul zâmbea. Și atunci de unde știți cum să vă comportați aici? am continuat curios. Am văzut și eu cum se poartă alții, am mai fost pe-afară… Nu era foarte sigur în argumentația sa. Eu eram însă hotărât să îi încerc logica. În fond ce e rău în faptul că a făcut o baltă de apă aici? Se usucă, e cald… Pozitivismul a început să‑l părăsească pe domnul optimist: Cum dom’ne, e normal să faci aici lac de apă și noi să călcăm în ea, că uite! se face mizerie și se împrăștie în tot vestiarul! Îl adusesem unde vroiam. Aha, deci, problema este că deranjează pe toți ceilalți. Deci nu e nevoie să te învețe cineva cum să te comporți la sală. E nevoie să-ți pese de ceilalți. Eu zic că asta ține de bun simț.
Pe bandă, făcându-mi exercițiul obișnuit, am continuat să mă gândesc la subiect. Ce trebuie să facă părinții ca să-ți insufle bun simț? Nimic altceva decât să te antreneze temeinic și consecvent în a‑i respecta pe cei din jurul tău. Ca de pildă atunci când discuți cu cineva să nu te oprești în mijlocul drumului, eventual în locul cel mai îngust de trecere. Să nu arunci gunoaie pe stradă. Să nu vorbești la telefon în gura mare într‑o sală unde alții au nevoie de liniște. Să nu-ți parchezi mașina pe trotuar fără să lași loc îndestulător pentru pietoni. Să nu faci un lac de apă în vestiarul unei săli de sport.
Nu e nevoie să fi trecut prin toate aceste experiențe în copilărie. Nu e nevoie să testezi toate contextele sociale în care bunul simț este necesar. E de ajuns să ți se inoculeze insistent ideea că, înainte de a‑ți satisface propriile dorințe, trebuie întotdeauna să te asiguri că nu deranjezi pe cei din jur, că nu le afectezi viața prin faptele tale. Că le arăți respect. Pentru ca, la rândul tău, să le poți pretinde respect. Și nu, nu trebuie să fie un exercițiu rațional, un fel de procedură pe care s‑o urmezi în fiecare clipă a vieții tale, obsedat sau agasat de obligativitatea ei. Trebuie să-ți intre în reflex, să fie parte a felului tău de a fi, în fiecare zi, în fiecare minut. Nu poți fi perfect, dar poți să te strădui să fii socialmente acceptabil.
Asta ar trebui să facă părinții. Dar pentru asta ar trebui ca și ei să aibă bun simț. Și, din păcate, dăm într‑o problemă circulară: un nesimțit nu poate crea decât alți nesimțiți.
Lasă un comentariu