Nostalgii comuniste

De fie­care dată când vine vorba des­pre vre­mu­rile de dina­inte de '89, con­ce­tă­țe­nii mei se împart ine­vi­ta­bil în două mari tabere. Cum alt­fel? Căci pe aproape orice subiect știm să ne înco­lo­năm dis­ci­pli­nați în spa­tele unor șabloane de gân­dire și să le trans­for­măm în bari­cade de pe care ne scui­păm și ne înju­răm reci­proc. Când vine vorba de comu­nism unii zic că era mai bine, alții că dim­po­trivă, era mai rău. Desi­gur, unii din­tre voi vor spune că există fel și fel de nuanțe, dar dacă e să tra­gem linia tran­șe­e­lor din eter­nul răz­boi româno-român, cam pe aici trece: era sau nu mai bine să fim comu­niști?

Dis­puta nu e ușor de tran­șat cu atât mai mult cu cât China, așa comu­nistă cum o știm, e pe punc­tul să devină cea mai mare putere eco­no­mică a lumii și nu cred că va mai dura mult până când vor pre­tinde și supre­ma­ția mili­tară. Uite! spun unii, comu­nis­mul nu e chiar așa de neper­for­mant. Așa o fi, dar dați-mi voie să vă rea­min­tesc că un per­so­naj cele­bru (nu mai știu care) a zis la un moment dat că ceea ce este sublim la nive­lul unui popor poate fi ori­bil la nive­lul unui indi­vid. Adică ăștia de admiră eco­no­mia Chi­nei nu cred că și-ar dori viața chi­ne­zu­lui de rând.

Am dat zilele astea peste niște foto­gra­fii din tre­cu­tul comu­nist1 care mi-au rea­min­tit de tim­pu­rile alea. Și m-am gân­dit că poate ar fi bine să fac un fel de bilanț al câști­gu­ri­lor aduse de demo­cra­ție. 

Maga­zi­nele ali­men­tare erau nițel cam goale. Te uitai la bani (dacă îi aveai) și-ți ținea de foame. Nu era McDonald's, nici KFC, iar șaorma cu de toate – canci! Con­ser­vele de pește erau foarte la modă (fără pește româ­nul nu crește!) și even­tual pâine multă. Nu e chiar pei­sa­jul pe care un nos­tal­gic comu­nist și l-ar dori azi. Pe de altă parte însă ali­men­tele erau mult, mult, mult mai sănă­toase. Nu se auzise în Româ­nia de toate sub­stan­țele alea dubi­oase (gene­ric numite E-uri) care se pun în orice ali­mente, nu te între­bai dacă ceva e vechi sau stri­cat pen­tru că știai: sala­mul deve­nea negru ca orice carne care se strică, berea se acrea șamd.

Când aveai noroc și "se băga ceva" la ali­men­tară tre­buia să stai la niște cozi care nici nu se com­pa­rau cu coada de la KFC în mall, la prânz. Era cam de zece ori mai mare și – spre deo­se­bire de KFC – nu era sigur că mai prinzi măcar niște ari­pi­oare. Ce-i drept, pe vre­mea aia puteai să faci coada "prin dele­ga­ție", adică lăsai o sacoșă la rând și veneai mai târ­ziu. Dacă nu, stă­teai fru­mos de vorbă cu con­ce­tă­țe­nii tăi pen­tru că – să nu uit să vă amin­tesc – pe vre­mea aia nu exis­tau tele­foane mobile, iar oame­nii chiar vor­beau între ei. Kinky, right?

Bine, și dacă chiar vro­iai să gătești ce ai cum­pă­rat, iar par­ti­dul în înțe­lep­ciu­nea sa nu con­si­de­rase că meriți o con­ductă de gaz, mai tre­buia să mai faci o coadă la bute­lii. Pri­lej ideal de a afla ulti­mele ban­curi cu Leana și Nicu, după care puteai să te duci la niște băieți cu ochi albaș­tri ca să să dai o decla­ra­ție des­pre ati­tu­di­nea reac­țio­nară a unor ele­mente decla­sate ale soci­e­tă­ții. Plus că bute­li­ile erau teme­iul pen­tru o altă minune teh­no­lo­gică și anume căru­cio­rul de bute­lii, o inven­ție spec­ta­cu­loasă care faci­lita trans­por­tul ori­că­rui obiect, de la lem­nele de foc pen­tru mamaie până la cana­peaua rechi­zi­țio­nată de la mama.

Trans­por­tul urban era foarte bine orga­ni­zat pe vre­mea aia, adică se știa pre­cis că auto­bu­zul / tro­lei­bu­zul / tram­va­iul nu vine decât une­ori, dar nu se știa când. Iar când venea tre­buia să-ți folo­sești ima­gi­na­ția ca să te urci, pen­tru că era deja plin, motiv pen­tru care cir­cu­la­tul pe scară era ceva uzual. Nu-i vorbă, pe scară era mai bine decât "să te tragă curen­tul" înă­un­tru din cauza sis­te­mu­lui de cli­ma­ti­zare com­plex. Nu vă mirați, pe vre­mea aia toate auto­bu­zele aveau aer con­di­țio­nat: con­di­ția era să se des­chidă gea­mul și să-și mute cel de lângă tine sub­ți­oara din nasul tău. Par­tea inte­re­santă era că se mer­gea mult mai mult pe jos, 2–3 kilo­me­tri de mers nu spe­riau pe nimeni și erau mai puțini copii obezi.

 Dacă tot am pome­nit de copii, să nu uit să vă amin­tesc și de copi­lă­ria feri­cită pe care par­ti­dul le-o orga­niza, ajutându-i să cunoască îndea­proape tai­nele agri­cul­tu­rii soci­a­liste. Fie­care an șco­lar înce­pea cu car­tofi, sfe­clă, porumb sau – pen­tru olim­pici și copiii de elită – stru­guri. Nenu­mă­rate oport­u­ni­tăți de întă­rire a muș­chi­lor și de for­ti­fi­care a carac­te­ru­lui se iveau în ast­fel de împre­ju­rări, când plo­dul urban dădea față-n față cu șoa­re­cii câm­pu­lui, nămo­lul tar­la­lei și coșu­rile de nuiele ale boga­te­lor recolte. Căci fie­care toamnă era pri­lej de a raporta cu mân­drie noi și noi recor­duri de pro­duc­ti­vi­tate comu­nistă: se făceau 10 tone la hec­tar, rapor­tam 20 de tone la hec­tar, iar par­ti­dul deci­dea că 10 merg la export și res­tul rămân pen­tru con­sum intern. Pe de altă parte gene­ra­ți­ile de atunci știau nițel mai con­cret ce e aia muncă și cât de greu e une­ori să faci bra­zda să rodească.

În fine, dar foarte impor­tant, par­ti­dul avea grijă să te rela­xezi după o zi de muncă. Pro­gra­mul TV era extrem de diver­si­fi­cat, con­ținând atât știri des­pre ce a mai făcut tova­ră­șul Ceau­șescu, cât și infor­ma­ții des­pre magis­tra­lele teze pe care tot el le pre­zen­tase la ulti­mul con­gres. După ce-ți cla­ri­fi­cai dile­mele ide­o­lo­gice puteai să urmă­rești pro­grame de diver­tis­ment com­puse din glume răsu­flate spuse de niște inși pe care azi îi numim "marii noș­tri actori" sau niște excep­țio­nale filme sovi­e­tice des­pre dra­mele nere­a­li­ză­rii pro­duc­ției la hec­tar în colho­zuri. Iar dacă pro­gra­mul TV nu ți se părea sufi­cient de anga­jant, puteai să pui mână pe niște obiecte foarte inte­re­sante numite cărți. Pe care – n-o să vă vină să cre­deți – le puteai citi! Ca să devii mai deș­tept (deși, să recu­noaș­tem, nu era garan­tată treaba cu deș­tep­tă­ciu­nea). Par­tea și mai inte­re­santă era că, după ce citeai căr­țile, aveai ce să vor­bești cu pri­e­te­nii, adică subiecte de con­ver­sa­ție, gen.

Mno, și-acuma o între­bare de final pen­tru voi: de ce dracu' nu sun­tem în stare să luăm ce era bun din vre­mu­rile alea, adică mân­ca­rea mai sănă­toasă, miș­ca­rea fizică, apro­pi­e­rea de rea­li­tăți, lec­tu­rile con­sis­tente și soci­a­li­za­rea directă cu cei din jur și să le com­bi­năm cu avan­ta­jele demo­cra­ției? De ce tre­buie să ne tân­guim după comu­nism ca să avem ceva ce am putea chiar noi, chiar acum să facem?



Note de subsol

  1. Toate foto­gra­fi­ile sunt pre­lu­ate de pe pagina File de isto­rie []

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel

    Imi place exer­ci­tiul tau de tipul "in tot raul e si un bine". Pe de alta parte, as zice ca nu era nevoie de tot raul din comu­nism pen­tru a ne da seama de tot raul de acum. In aceasta ordine de idei, cred ca, in aproape toate situ­a­ti­ile, poli­ti­cul de atunci pre­cum si poli­ti­cul de acum sunt sursa prin­ci­pala a rau­lui. Sau, in orice caz, ampli­fi­ca­to­rul rau­lui ce are surse diverse, pre­cum ar fi: inte­re­sele comer­ci­ale, par­te­ne­ri­a­tele mici sau mari locale, natio­nale sau inter­na­tio­nale, ce se bazeaza pe inte­rese ce nu au nimic a face cu omul de rand, cu ceea ce e bun pen­tru soci­e­ta­tea roma­neasca in ansam­blul ei si, nu in ulti­mul rand, lipsa de edu­ca­tie (poli­tica, soci­ala, ali­men­tara, spor­tiva, sani­tara… etc etc etc).
    De men­tio­nat ca, din nefe­ri­cire, lucru­rile astea, sa le numim gene­ric "bune", nu func­tio­neaza per­fect nici­unde in lume sau, mai grav, au ince­put sa func­tio­neze din ce in ce mai prost peste tot. Pana si in Elve­tia, care poate fi con­si­de­rata stan­dar­dul maxim in dome­niul aces­tor lucruri "bune", des­pre care vor­besti, apar semne ale "rau­lui". Cunosc bine aceasta tara si stiu ce spun.…

  2. Muresan Rodica
    Muresan Rodica

    Nu sun­tem în stare să pre­luăm ce a fost bun pt că ne-a lovit deș­tep­tă­ciu­nea și lenea și vrem să ne dea și să ne facă cineva ori­cine dar nu noi, încă sun­tem tri­bu­tari ideii de tătucă bun să ne poarte de grijă.


Meniu