E weekend, deci e vremea de plimbare. De data asta ne-am îndreptat mai spre nord, către împrejurimile Ploieștiului, căutând povești interesante și locuri pe care nu le-am văzut. Dar n‑am pornit la drum pe DN1, cum poate ar fi fost cel mai rapid, ci am făcut dreapta la Balotești și am trecut apoi prin Căciulați, Moara Vlăsiei, Fierbinți Târg, Dridu, Adâncata, Ciorani și, în fine, Albești Paleologu. Un traseu mai lung prin satele marginii de Bărăgan, despre care am vrut să ne facem o idee: cum arată, ce fel de gospodării, ce fel de oameni. M‑a mirat numărul mare de mașini cu număr de București – probabil șaizeci la sută din autoturismele parcate în fața curților aveau numere care începeau cu B. Asta m‑a făcut să cred că generațiile tinere ale acestor sate au plecat la oraș și vin în weekend la părinți. Aș vrea să înțeleg mai bine modelul economic al acestor oameni, ce îi aduce înapoi în sat, ce aduc cu ei de la oraș și ce iau cu ei când pleacă. Satele din zona de nord nu sunt foarte prospere, dar au un dram de pricopseală: acoperișurile sunt în bună stare, gardurile stau în picioare sau sunt chiar noi, casele sunt reparate și zugrăvite. În marginea câmpului asta este lucru mai rar în România.
Prima oprire am făcut‑o la Dridu, înainte de a trece podul peste Ialomița. Pe dreapta am găsit mânăstirea Dridu – o oprire neplanificată – pe care am decis să o vizităm.O călugăriță bătrână ședea pe o băncuță, la umbra unui cireș și privea ușor încruntată către străinii care se apropiau – cred că se încrunta pentru că nu vedea bine cine o vizitează. Abia târându-și pașii, sprijinindu-se în baston, călugărița ne‑a deschis biserica și ne‑a poftit să cumpărăm lumânări și miere. Era o pace totală, o liniște izvorând din câmpul de mătase, tulburată doar de puținele adieri ale vântului care legănau crengile pline de roade ale cireșului.
Am urmat drumul către nord. Asfaltul nu foarte nou, dar bun, ne‑a scos până la urmă în șoseaua Ploiești-Mizil, pe care am traversat‑o și am intrat curând în orașul Urlați. Care arată așa cum v‑ați imagina că arată un oraș de pe dealurile din împrejurimile Ploieștiului: liniar, cu un amestec de blocuri, case vechi și noi, prăfos și anost. Am mers pe străduțele orașului către ținta noastră: conacul Bellu. N‑aveam mari așteptări. Dar când am ajuns acolo, am înțeles cât de mult ne-am înșelat. Conacul Bellu nu e doar o bijuterie în sine, prin arhitectură și amplasament, ci și prin felul în care e întreținut și prezentat. Asta în ciuda faptului că actuala clădire este doar casa mică, de oaspeți, pentru că clădirea principală s‑a ruinat și din ea au rămas doar fundațiile. Conacul a fost ridicat în jurul anului 1850 de către familia Bellu, iar existența sa este marcată de Alexandru Bellu, un artist și colecționar cu mult rafinament și multă iubire de cultură. Nu veți vedea fotografii din interior – nu sunt permise – și nici nu am să vă spun prea multe despre colecția de mobilier și obiecte de artă. Vă las plăcerea să descoperiți voi înșivă comorile din acest conac – dar am să vă spun că am văzut lucruri deosebite și, dacă nu unice, cel puțin rar întâlnite. Muzeograful care ne‑a primit a avut amabilitatea să ne însoțească prin toate încăperile și ne‑a povestit lucruri interesante despre cei care au trăit în conac și despre colecția muzeului. Printr-un concurs de norocoase întâmplări, conacul a rămas mereu muzeu după ce a fost donat Academiei Române în 1921, imediat după moartea lui Alexandru Bellu, ca urmare a dorinței sale.
În foișorul de la intrarea pe domeniu se găsesc expuse aparatele de fotografiat ale lui Alexandru Bellu și câteva din fotografiile sale. Era pasionat de arta fotografică, iar subiectul său preferat era țăranca româncă, suprinsă pe cameră în diverse ipostaze. Se simte în abordarea lui prietenia sa cu pictorul Nicolae Grigorescu – multe din fotografii au ceva din stilistica picturilor grigoresciene. Tot în foișor există o mică colecție de costume populare femeiești din zona Olteniei care sunt de o frumusețe neașteptată. Aș vedea oricare din acele costume pe un catwalk al oricărei prezentări de modă – după mine ar umbri orice creație modernă. E drept, nu sunt costume țărănești, ci mai degrabă cele pe care le purtau boieroaicele – se văd ici și colo îmbunătățirile de croi: o mânecă bufantă, una cloche, dar modelele și lucrătura sunt autentic românești. Atât. Restul trebuie să descoperiți singuri. Veți fi încântați de ceea ce veți găsi.
Am continuat să urcăm pe valea Cricovului Sărat. La doar câțiva kilometri mai sus am găsit mânăstirea Jercălăi. Ceea ce o face deosebită este istoria ei: a fost construită în întregime din lemn, în 1731, în satul Luieriu, lângă Reghin. A fost apoi dăruită familiei regale, în 1932, pentru a fi biserica castelului Bran. După 1948 a început să se degradeze, așa că a trebuit salvată încă o dată de patriarhul Justinian: în 1956 a fost demontată și refăcută complet în locul Schitului Cricov, unde se află și acum. Ulterior schitul a devenit mânăstire. Din păcate nu am putut intra, biserica fiind încuiată și folosită rar. Alături s‑a clădit o biserică nouă și mare, care e în curs de a fi pictată. Am întâlnit aici un preot bătrân, nițel cam surd, aplecat de mijloc, care ne‑a povestit despre cât de greu se adună banii pentru a termina pictura și cât de departe i se pare clipa când schelele vor putea fi date jos. A oftat și a spus că vor termina, cu voia Domnului, cei ce vor veni după el. Nu ne‑a lăsat să plecăm până nu ne‑a dăruit niște iconițe cu Maica Domnului — “să vă apere de rele și cădere în ispită”.
Am coborăt în lungul Cricovului până la drumul către Ploiești și, după mai multe ezitări și încurcături, am găsit drumul către Florești, prin Băicoi. Ținta era să vedem Micul Trianon, domeniul Cantacuzino de la Florești. Văzusem înainte poze pe internet, așa că ar fi trebuit să fiu pregătit pentru întâlnirea cu aceste ruine. Grandoarea lor reală a depăsit totuși așteptările mele: sunt impresionante prin ceea ce sugerează că au fost. Îmi este cu neputință să înțeleg cum au putut fi lăsate să se piardă astfel de bijuterii arhitecturale. Singura explicație – pe care o accept doar din punct de vedere istoric – este că după război au ajuns la putere o clasă de oameni needucați, proști și leneși, o pleavă a societății care se afla la talpa ei pentru că acolo îi era locul. Ei au făcut posibile multele distrugeri pe care azi le regretăm. N‑aș spune că după ‘90 locul acestei clase a fost luat de alții mai buni…
Pe centura Ploieștiului, către București, am făcut dreapta prin Strejnic și am ajuns aproape de Târgșoru Vechi, la mânăstirea Turnu. Se spune despre ea că e ctitorită de chiar Vlad Țepeș, în 1461 – de altfel Târgșoru Vechi e puțin cunoscut, dar a fost locul unor curți domnești de care și-au legat numele mai mulți domnitori importanți ai Țării Românești: Mircea cel Bătrân, Vladislav al II-lea, Matei Basarab, Mihnea Turcitul. E o biserică neînconjurată de chilii, în câmp deschis. Alături sunt ruinele unor foste chilii.
Înainte de a ne întoarce acasă, la Ciolpani, am făcut o ultimă escală la mânăstirea Țigănești. Deși nu ușor de găsit, drumul șerpuit prin pădure către obștea mânăstirească e foarte plăcut. Mânăstirea Țigănești e renumită pentru atelierele sale de veșminte preoțești. Un loc liniștit și îngrijit, cu o biserică simplă, în jurul căreia se găsesc chiliile măicuțelor.
Lasă un comentariu