/ Muntenia / România

În lunca Argeșului și Neajlovului

20 iun. 2012

Lu­nea Sfân­tu­lui Duh se anun­țase ca­ni­cu­lară. Nu însă într-atât în­cât să ne țină în casă – dacă tot era un we­e­kend pre­lun­git, de ce să nu mai fa­cem o mică ex­cur­sie? En­tu­zi­as­mați de co­na­cul Be­llu, ne-am gân­dit să ve­dem și schi­tul ri­di­cat de un­chiul său – Barbu Be­llu – în Goș­ti­nari. Știam că e în ru­ină, dar chiar și așa am zis că me­rită dru­mul până acolo, mă­car pen­tru a onora cu vi­zita noas­tră moș­te­ni­rea lă­sată de cel care a do­nat și te­re­nul ci­mi­ti­ru­lui ce‑i poartă nu­mele. Zis și fă­cut. Așa că am por­nit la drum că­tre su­dul Bucureștiului.

Este iz­bi­toare di­fe­rența de as­pect a sa­te­lor din nor­dul și su­dul Bu­cu­rești­u­lui. Nu‑s vreo mi­nune dum­ne­ze­iască sa­tele din nord, dar cele din sud au un cu to­tul alt aer, mai să­ră­căcios și mai ne­în­gri­jit. Im­pre­sia ge­ne­rală este lipsa mâi­nii de gos­po­dar, a de­lă­să­rii și ne­gli­jen­ței. La poarta ță­ra­nu­lui din sa­tele din sud tre­buie mu­sai să tro­neze o gră­madă de ni­sip sau de pie­triș, un fel de de­po­zit de ma­te­ri­ale de con­struc­ții ad-hoc, sau un mor­man de crengi us­cate, tă­i­ate în pri­mă­vară din co­pa­cii din curte. Sau vreo re­morcă ru­gi­nită, care se afundă în fi­e­care an mai adânc în pământ. Iar dacă nici unul din aceste lu­cruri nu se gă­sește în poartă, ca semn al să­ră­ciei de­pline pămân­tul e bă­tă­to­rit și pră­fos, lip­sit de orice urmă de ve­ge­ta­ție, ofe­rit un pe­i­saj de­zo­lant de mi­ni­de­șert. Peste toate plu­tește o im­pre­sie de ne­pă­sare, sen­za­ția că to­tul e im­pro­vi­zat și temporar.

Goș­ti­nari este un pic di­fe­rit. Fi­e­care casă are un po­deț de be­ton peste șan­țul adân­cit, ici-colo mai vezi câte o floare la o poartă, semn că mo­șia bo­ie­ri­lor Be­llu a lă­sat niște urme de ci­vi­li­za­ție. Am fă­cut stânga prin­tre case și după două vi­raje la dreapta și la stânga, ne-am tre­zit în fața fos­tu­lui schit. Im­pre­sia e ex­trem de pu­ter­nică. Te­re­nul din in­te­ri­o­rul schi­tu­lui este fo­lo­sit ca ci­mi­tir. În bi­se­rică și în tur­nul clo­po­t­ni­ței de la in­trare sunt sute de ciori care cron­căne si­nis­tru, de­ve­nind foarte zgo­mo­toase când ci­neva se apro­pie. Am in­trat în curte, prin­tre cruci de mar­mură care au cos­tat pro­ba­bil des­tul de mulți bani și ne-am dus să ve­dem bi­se­rica. Se vede că a fost fru­moasă, azi nu mai are aco­pe­riș, pic­tura in­te­ri­oară s‑a dus în cea mai mare parte sau e van­da­li­zată de scri­je­li­tu­rile copiilor.

Oa­me­nii din Goș­ti­nari n‑au avut bani pen­tru în­tre­ți­ne­rea schi­tu­lui. Au gă­sit to­tuși re­sur­sele fi­nan­ci­are să-și facă niște că­soaie dis­pro­por­țio­nat de mari și de in­a­dec­vate în­tre cele vechi, de pa­iantă. Au avut bani să facă cruci scumpe de mar­mură, ca­vo­uri de be­ton cu ca­pace culi­sante pe șine, ba chiar și o con­struc­ție mai îna­ltă dea­su­pra unui mor­mânt. Moș­te­ni­rea fa­mi­liei Be­llu e lă­sată pradă cio­ri­lor. Ceea ce e im­por­tant este să ne pu­nem ter­mo­pane și să ne fa­cem re­mar­cați după ce mu­rim prin di­men­siu­nile crucii.

Am ple­cat în­tris­tați de la Goș­ti­nari, cu spe­ranța că pre­lu­a­rea sa de că­tre Bi­se­rica Or­to­doxă Ro­mână va duce la res­ta­u­rare. Deo­cam­dată nu sunt semne. Am tre­cut Ar­ge­șul prin Co­li­bași și am apu­cat că­tre Co­mana, pe un drum pie­truit prin pă­dure. La mâ­năs­ti­rea Co­mana am fă­cut un alt po­pas. Un loc fru­mos, mai ales prin ve­ci­nă­ta­tea Ne­aj­lo­vu­lui care curge pe lângă zi­duri, dar nu foarte în­gri­jit. Spre de­o­se­bire de alte mâ­năs­tiri, aici nu am gă­sit aten­ția aceea la de­ta­lii care face ca to­tul să pară per­fect. În sub­so­lul chi­li­i­lor a fost ame­na­jat un mu­zeu, cu fon­duri Sa­pard. E un fel de ca­ri­ca­tură de ex­po­zi­ție, unde dacă re­ziști mi­ro­su­lui per­sis­tent de igra­sie și mu­ră­turi, poți să vezi câ­teva ar­muri și piese ves­ti­men­tare de se­col XVIII, mai toate mu­ce­gă­ite zdra­văn. Se pare că sco­pul mu­ze­u­lui a fost ob­ți­ne­rea fon­du­ri­lor financiare…

Ul­ti­mul po­pas al scur­tei noas­tre pe­re­gri­nări prin sud a fost la mâ­năs­ti­rea Delta Ne­aj­lo­vu­lui. O bi­se­rică din lemn, zveltă și mi­cuță, în mij­lo­cul câm­pu­lui, pe ma­lul de nord al mlaș­ti­nii Ne­aj­lo­vu­lui. Li­niște to­tală. Ni­meni îm­pre­jur, doar zu­m­ze­tul muș­te­lor care se iz­beau de gea­mu­rile mici ale bi­se­ri­cii, în­cer­când za­dar­nic să iasă. Ală­turi se con­stru­iește o mâ­năs­tire nouă, cu be­toane și mor­tare, cu chi­lii nu­me­roase și o curte imensă. Bi­se­ri­cuța de lemn își aș­teaptă cu­minte sfârșitul.

Comentează pe Facebook...

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.