Weekendul trecut am făcut o lungă excursie către sudul Ardealului, ca să vedem o parte din bisericile fortificate, despre care se vorbește tot mai mult în ultima vreme. Și n‑am fost dezamăgiți decât, poate puțin, de vremea prea călduroasă care ne‑a cam copt tot drumul. Cu toate astea am adunat un milion de impresii și amintiri ale unor locuri cu totul speciale. Vă încurajez să mergeți și să vedeți cu ochii voștri.
Civilizația sașilor ardeleni dăinuie încă prin moștenirea pe care au lăsat‑o în urma lor. Cei mai mulți au plecat, ici și colo găsești câte o comunitate mai răsărită, de vreo 200 de germani — cum e cazul la Mălăncrav — dar de cele mai multe ori satele lor sunt acum invadate de rromi, care au schimbat complet înfățișarea așezărilor. A rămas urbanistica satelor, atât de specifică și bisericile evanghelice fortificate, mult mai multe decât sunt enumerate pe bloguri și site-uri turistice. Aproape fiecare sat săsesc are câte o astfel de biserică, în jurul căreia gravita cândva o comunitate harnică și chibzuită, de la care românii ardeleni au învățat multe de‑a lungul istoriei.
Este impresionant să auzi istoriile fiecărei așezări și modul în care era rânduit ritmul vieții cotidiene, mai ales când ți se spune că e vorba de secolele XIV-XV. Totul se desfășura după reguli precise și riguros respectate, păzite cu strășnicie de întreaga comunitate. De pildă așezarea credincioșilor în biserică urma un anume ritual, separând bărbații de femei, ținându‑i la distanță mai mare pe tinerii neînsurați și interpunând între ei și tinerele fete, pe femeile bătrâne. Morala comunității era nu doar enunțată, ci și aplicată prin măsuri preventive. La intrarea în biserică se găseau uneori pietrele rușinii, niște bolovani sferici de care erau legate înaintea slujbei, în mod simbolic — cu un mic lanț — fetele care nășteau prunci din flori. După ce toată comunitatea intra la slujbă, li se îngăduia și lor să intre, eliberate din temporara captivitate — de bună seamă că orice tânără nemăritată se gândea de două ori înainte de a cădea în păcat.
În Criț am aflat despre turnurile de slănină, cinci la număr, egale cu numărul de străzi ale satului. Fiecărei străzi îi revenea sarcina apărării unui turn în caz de primejdie, iar înăuntrul turnurilor se păstrau proviziile de slănină, agățate în cuie numerotate. Fiecare familie aveau un cui al ei și putea veni doar o dată pe săptămână, cu un ceas înainte de slujba de duminică, ca să-și taie o bucată din provizia proprie, cât să‑i ajungă pentru o săptămână. Excepțiile erau permise, dar destul de complicate. Era nevoie de acordul preotului și de prezența a trei persoane: cel care avea cheia de la turn, cel care lua slănina și o persoană neutră care asista la întreaga operație pentru a confirma că nu au fost atinse proviziile altcuiva.
Aș putea continua cu povești de acest fel. Ele se adună însă în jurul unei aceleiași idei: comunitățile săsești erau extrem de organizate. Poate că civilizația și cultura lor par desuete azi, dar acele secole de reguli și moralitate obligatorie au sădit în gena germanilor simțul datoriei și al responsabilității civice, caracteristici care îi fac atât de puternici astăzi ca popor. Sașii n‑au fugit din fața greutăților, nu au otrăvit fântânile, nu și-au ars grânele, ci s‑au solidarizat, au strâns din dinți, s‑au jertfit și și-au apărat dreptul la un loc în istorie. Povestea lor ar trebui să ne fie măsură atunci când ne judecăm istoria și ne autodeclarăm eroi.
* * *
Mai întâi am făcut o oprire la Valea Viilor, unde am aflat într-un mod foarte încurcat că trebuie să apăsăm mai zdravăn pe clanța porții (care se deschide mai greu). Înăuntrul zidurilor de incintă, un moșneag care avea rol de paznic și casier ne‑a dat bilete și ne‑a întrebat de Gigi. Cum nu știam la care Gigi se referă, ne‑a lămurit tot el: Becali, ce, nu veniți de la București? Mie mi s‑a părut că avea un ton ironic…
De la Valea Viilor am continuat către Mediaș. Un oraș cu un centru istoric elegant, unde simți trecutul la fiecare pas. N‑am putut face fotografii în biserică pentru că o jună foarte vehementă și vigilentă — care părea să aibă rol de supraveghetor — ne‑a repezit imediat ce am intrat cu aparatul foto la gât: no photo!
Am urcat ușor către Moșna, ca să trecem către Richiș. Cu ajutorul unor polițiști am aflat pe care drum forestier să apucăm și am ajuns destul de bine la destinație. Din păcate biserica din Richiș era închisă și n‑am reușit să intrăm. Ne-am mulțumit cu niște fotografii ale exteriorului.
Biertanul este la doi pași, am ajuns imediat. Am prins finalul unui concert de orgă, despre care aflasem dintr-un anunț de pe poarta bisericii din Rechiș.
După Biertan am pornit către Copșa Mare. Totul părea pustiu, dar biserica era deschisă și am putut‑o vizita. Undeva lângă intrare, la birt, un grup de țigani se cinsteau cu bere, privindu-ne cu indiferență.
În fine, ultima oprire a primei zile a fost la Mălăncrav. Am avut puțin noroc — biserica era încuiată, dar chiar înaintea noastră sosise și un grup de unguri, care au reușit să afle de unde să cheme pe cineva să descuie. Ar fi fost păcat să nu vedem biserica asta, este singura pictată la interior, pentru că inițial a fost o biserică catolică. Alături se găsește un conac restaurat, care a aparținut unui grof maghiar, Apafi.
Când am ajuns la Criț era deja seară. Soarele se lăsase binișor pe sub dealuri, doar căldura încă mai stăruia peste ulițele satului. Aveam rezervare la Casa cu zorele — o pensiune ținută de o familie care a renunțat la viața de oraș pentru a trăi mai simplu, mai aproape de ei înșiși — și ne-am găsit gazdele așteptându-ne. Am mâncat un minunat papricaș de pui și am băut o Fetească neagră, sporovăind până târziu. Dacă aveți drum pe-acolo, treceți pe la Casa cu zorele, nu veți regreta. Atâta doar că va trebui să faceți rezervare — locurile frumoase nu‑s încă așa de multe încât să nu fie nevoie să vă anunțați vizitele.
Dimineață, după un mic dejun sănătos, le-am spus la revedere gazdelor noastre și am plecat mai departe în periplul nostru ardelean. Prima oprire a fost la două sute de metri de pensiune, la biserica evanghelică din Criț. Am sunat la un număr de telefon afișat pe poarta încuiată și, după o așteptare de zece minute, un tânăr sas a venit pe bicicletă să ne deschidă și să ne arate biserica. Ne‑a povestit despre turnurile de slănină și regulile lor, despre pietrele rușinii, despre slujbele care se țin doar o dată la două luni pentru cei șapte sași rămași în Criț. Era o resemnare în vocea lui când ne‑a povestit cum, pe parcursul anilor săi de școală, clasele în limba germană se tot desființau și trebuia să meargă tot mai departe de casă ca să își poată continua studiile.
De la Criț am pornit către Meșendorf, unde n‑am putut intra în curtea bisericii. După cum arătau lucrurile biserica era în reparații, iar noi veniserăm duminica, deci nu ne-am nimerit prea bine. Ne-am mulțumit cu câteva fotografii ale exteriorului și-am plecat.
Ne-am întors prin Criț si am apucat spre Rupea, către Viscri. Eram curioși să vedem locul unde a cumpărat prințul Charles casă și ce e așa de deosebit acolo. Trebuie să spun că drumul de la șoseaua Brașov-Sighișoara până în sat — nu tocmai scurt — a fost o adevărată încercare, fiind plin de gropi care trebuiau ocolite cu destulă grijă. Cu toate astea erau destui cei ce veneau sau se duceau către sat, de unde se vede că numele unui prinț are greutatea necesară de a aduce turiști. Am găsit o uliță cu case ale căror fațade fuseseră restaurate, probabil cu fonduri de la prințul Charles sau de la Uniunea Europeană și câteva mici afaceri locale: magazine de obiecte artizanale, cafenele rurale pe tabureți și mese de lemn așezate pe marginea drumului, la umbra pomilor.
Pentru că am nimerit la slujbă, am și un bonus video cu un cântec interpretat de câțiva enoriași și de trompetiștii bisericii.
[litebox href=“http://www.youtube.com/watch?v=WuCfmA_is‑0” ]
Am plecat de la Viscri mai bogat cu o cămașă tradițională săsească, pe care am s‑o port când vremea se va mai răci, pentru că e din bumbac gros — poate o să mă vedeți purtând‑o. Ne-am oprit în Saschiz, mai întăi la Pivnița bunicii, unde am văzut produsele unui englez care a dezvoltat o mică afacere cu dulcețuri și siropuri naturale. Am cumpărat dulceață de rubarbăr, sirop de porumbele și sirop de soc. Încă nu le-am testat, am să vă spun cum sunt…
Apoi am oprit la biserica evanghelică, câteva sute de metri mai către centrul comunei. O doamnă foarte slabă ne‑a luat banii de bilete și ne‑a spus câteva cuvinte despre biserică, menționând că putem urca la orgă și în podul bisericii. Ceea ce am și făcut, fără să fim însă teribil de impresionați.
Următoarea țintă era Sighișoara. Nu pentru centrul istoric, ci pentru masa de prânz. S‑a dovedit însă că am nimerit tot în centrul istoric, neștiind unde în altă parte să căutăm un restaurant decent. Am făcut câteva poze și am mâncat — trebuie să recunosc că pozele sunt mai reușite decât a fost prânzul. Dar vina e a noastră: dacă vrei ceva deosebit, nu te duci să mănânci în locuri aflate în traficul turiștilor.
După câteva ocolișuri inutile, am reușit să nimerim drumul spre Agnita, străbătând mai întâi valea Apoldului, foarte frumoasă și foarte plină de țigani care au ocupat localitățile de acolo. Chiar înainte de a trece peste deal către Agnita, ne-am oprit să admirăm peisajul și am conchis că e un adevărat colț de rai. Am coborât apoi spre Agnita, unde am găsit un oraș scufundat în uitare, izolat și trist, străjuit în centru de una din cele mai vechi biserici fortificate, înălțată în secolul XIII. O parte a fortificațiilor au fost utilizate în mod practic pentru școală, în curtea căreia se încinsese un meci de fotbal în ciuda căldurii după-amiezei. Biserica era, firește, închisă.
Pe drumul spre Transfăgărășan am mai oprit puțin la Dealu Frumos, fără speranța de a vedea decât pe dinafară biserica. Așa s‑a și întâmplat. Turismul în România este susținut continuu, mai puțin lunea, marțea, miercurea, joia, vinerea, sâmbăta și duminica.
Lasă un comentariu