De fiecare dată când cobor de pe munte, mai ales atunci când am zăbovit mai multă vreme sus, am senzația că mă strecor pe furiș, ca și cum trebuie să mă recunosc învins și să plec înapoi, în lumea măruntă din care am venit. În acest sentiment se amestecă și un fel de regret că nu mai rămân, că nu este cale de a‑mi croi viața într-un fel în care să pot stărui acolo, sus. Poate că ar fi trebuit să mă fac cabanier — s‑ar putea să mi se fi potrivit rostul acesta, dar aceasta are să rămână mereu o întrebare fără răspuns, pentru că acum e prea târziu pentru a încerca.
Muntele dă măsura caracterului pentru fiecare călător care‑l urcă. Atunci când te încredințezi ție și camarazilor cu care pornești la drum, când te expui legilor muntelui și când tai legăturile cu tehnologia modernă, ești doar tu față în față cu propriul tău eu. Prețul tău se măsoară în puterea de a îndura mai mult decât credeai că poți, de a fi solidar cu cei de lângă tine și de a persevera când ai pierdut speranța. Poți fi sigur că muntele îți va drămui acest preț în fiecare zi, în fiecare ceas, punându-te mereu la încercare pentru a‑ți dovedi ție adevărata ta valoare.
Aud uneori expresia “a‑și măsura puterile cu muntele” și zâmbesc de fiecare dată, pentru nu‑i nimic mai absurd decât a‑ți închipui că ar exista vreodată putința unei astfel de competiții. Este exclusă de la bun început prin disproporția de forțe și enorma diferență de durabilitate. Singurul examen pe care îl dai pe munte este acela cu imaginea propriei tale constituții fizice și morale — trebuie să răspunzi la întrebarea dacă ești sau nu așa cum te pretinzi. Și oricât de bine ai răspunde la această întrebare, când cobori simți că ai fost până la urmă mai slab decât ai fi vrut să fii, că ai fi putut fi mai mult decât ai fost, că ai fi putut da mai mult decât ai dat. De aceea, dacă ai fost acolo și cu sufletul, nu doar cu trupul, coborârea o simți ca pe o mică înfrângere.
* * *
Prima zi a început în București, la Gara de Nord. Am plecat dimineață devreme, cu gândul să ajungem pe munte cât mai repede și chiar așa s‑a și întâmplat. Lucrurile s‑au întâmplat fericit pentru noi — la Zărnești am găsit un dispecerat de taxi care, pentru 100 de lei, ne‑a aranjat rapid o mașină, nu doar până la Plaiul Foii, ci chiar până la cantonul Rudărita. Asta însemna încă 9 kilometri de drum forestier scutiți, adică două ore de mers prin soare, ceea ce nu era de lepădat. Am urcat primele pante — destul de abrupte — și după doar două ceasuri eram deja sus. Spre seară am trecut de vârful Lerescu (1690 m) și am campat într‑o poieniță chiar la limita golului alpin. A fost o seară cu foc de tabară — singura de altfel pentru că apoi am lăsat pădurea în urmă — cu un strop de vodcă și slănină friptă și cu obișnuita vervă a oricărui început.
* * *
A doua zi am început urcușul spre golul alpin. Am trecut pe rând de vârful Comisul (1883 m), apoi Luțele (2176 m) și în fine Berevoescu (2300 m) ‑urcușul a devenit tot mai intens, iar soarele tot mai arzător. De altfel pe tot drumul am avut parte de o vreme însorită, cu un soare fierbinte care ardea pielea în doar câteva ore — cum ne stătea bine, nici unul dintre noi nu luase crema de protecție solară. Imediat după fostul refugiu Berevoescu (care e complet impracticabil din cauza distrugerii) am găsit un izvor chiar în potecă, ceea ce ne‑a prilejuit pauza de masă și de hidratare. Prânzul meu consta în batoane proteice sau batoane de cereale cu ciocolată — din cauza efortului nici nu-mi prea venea să mănânc altceva. Am continuat pe sub Pietrele Popii (2229 m), către vârful Brătila (2274 m), apoi Curmătura Brătilei unde am găsit un refugiu Salvamont despre care n‑aveam nici o informație, dar care e binevenit. Pe drum am găsit destul de des urmele prezenței urșilor: din loc în loc pământul era plin de lână bătătorită, semn că acolo o oaie își găsise sfârșitul și doar blana mai rămăsese din ea. Am trecut pe sub Ludișorul (2307 m) până în Șaua Zârnei, unde — după o coborâre abruptă care ne‑a încercat genunchii — am ajuns la noul refugiu. L‑am găsit gol, doar pentru noi și ne-am instalat fericiți să nu mai trebuiască să ridicăm corturile. Căldura primusurilor a încălzit puțin încăperea, iar supele și ceaiul ne-au încălzit pe dinăuntru. Am găsit și semnal GSM, deci am putut vorbi acasă. Totul era minunat.
* * *
A treia zi a început furtunos cu muntele Leaota. Un urcuș susținut până la 2312 m, care a anunțat o zi grea. Am mers cu mici ascensiuni și coborâri pe sub vârful La Fundul Bândei (2454 m), pe deasupra lacului Urlea și apoi pe sub vârful Iezer (2429 m), apoi un lung parcurs pe curba de nivel până în Fereastra Mare a Sâmbetei. Am făcut popas de prânz, mai greu era cu hidratarea. Ne propusesem să ajungem la Portița Viștei, dar până acolo mai erau vreo patru ore de mers, iar apa era deja pe terminate. O aplicație de telefon a fost salvatoare (OS Map) — ea indica un izvor la vreo 200 m sub noi, așa că am plecat în căutarea lui. L‑am găsit relativ repede și, deși curgea extrem de anemic, în jumătate de oră am strâns vreo cinci litri de apă rece care ne-au ajutat să continuăm. Iar continuarea a fost devastatoare: Slănina (2268 m), Gălășescu Mic (2398 m), Gălășescu Mare (2470 m), Galbenele (2436 m) și Hârtopu Ursului (2454 m). Toate cu urcușuri abrupte urmate de coborâri temeinice, așezate parcă anume pentru a pregăti următorul urcuș. După ultima muchie am zărit în sfârșit refugiul Viștea Mare, chiar sub Moldoveanu, inundat de soarele care se apropia de asfințit. În refugiu erau deja șapte călători, patru polonezi și trei români, iar capacitatea teoretică era de zece — au fost de acord să ne înghesuim nițel și să încapem toți unsprezece. Până la urmă am fost treisprezece — pe la nouă și ceva, pe întuneric, au mai sosit doi drumeți care nu mai aveau nici o șansă să găsească loc de campare pe întuneric, așa că am acceptat toți să doarmă pe jos, lângă priciuri. De fapt nici nu era mare diferență față de noi, doar că erau mai jos, dar dacă aveau saci de dormit buni nu se simțea diferența și oricum era mai bine decât în cort.
* * *
Dimineața celei de‑a patra zile a fost la fel de însorită și călduroasă. În fața noastră se ridica muchia abruptă a Viștei, singura cale de acces către Moldoveanu. Am urcat ajutându-ne de mâini, pe alocuri într‑o mică probă de alpinism, dar am răzbit până sus. Am lăsat rucsacurile și am făcut drumul către Moldoveanu fără greutate — sunt câteva locuri unde e din nou nevoie de un pic de cățărare, fără însă să fie nevoie de cunoștințe speciale, dar dificil de abordat cu rucsacul în spate. Am coborât apoi de partea cealaltă a vârfului și am început să resimțim efortul zilelor anterioare, așa că ne-am gândit să ne acordăm o etapă mai ușoară. Așa a apărut ideea de a coborî la cabana Podragu, unde să mâncăm ceva cald și să dormim într-un pat. Nimic nu era mai tentant. Am apucat deci prin Șaua Orzanei, pe sub vârful Corabia (2406 m) și apoi am urcat spre vârful Podragu (2461 m). Din Șaua Podragu am coborât apoi către cabană. Niciodată n‑a fost mai bună o supă de roșii și o iahnie de fasole. Cât despre berea Ursus… ce să zic… nu știam că e așa hidratantă 🙂
* * *
M‑am întors din Făgăraș mai repede decât aș fi vrut. Ca un făcut, în același loc ca și acum 26 de ani a trebuit să renunț — de data asta n‑a fost lipsa proviziilor, ci genunchiul drept care a pârâit cam urât când coboram de pe Moldoveanu. M‑am temut să continui drumul, gândindu-mă că urmează etape dificile — lacul Călțun, apoi Negoiu și Suru — așa că am hotărât să cobor, în timp ce prietenii mei au continuat. De la cabana Podragu, pe același drum, pe aceeași potecă precum acum 26 de ani, am simțit regretul plecării, lăsând în urmă crestele muntelui care mă priveau parcă ironic de la înălțime. Aveam inima plină de cele văzute, de bucuria de a fi respirat din nou frumusețea muntelui, dar — ca întotdeauna — nu puteam să îmi împiedic părerea de rău pentru plecarea prematură. Am privit de mai multe ori înapoi, peste umăr, cu sentimentul unei oarecare biruințe, confirmată de efortul făcut și de reușita de a‑mi fi învins limitele. Făgărașul a rămas în urmă, învăluit în măreția sa solemnă, numărându-mi pașii grăbiți ai încă unei neglorioase retrageri.
Lasă un comentariu