/ Muntenia / România

Sep­tem­brie e o lună ne­ho­tă­râtă, ne­clară. A de­ve­nit așa cu tim­pul, de când ve­rile s‑au lun­git peste au­gust, în­târ­zi­ind parcă tot mai mult în fi­e­care an și cu­ce­rind re­du­tele fi­e­că­rei zile de sep­tem­brie, că­zute rând pe rând sub te­ri­bila pu­tere a ar­și­ței și se­ce­tei. De ani buni de zile nu mai simt toamna stre­cu­rându-se prin­tre frunze în sep­tem­brie, deși eu o aș­tept în ace­lași loc, în gân­du­rile mele. Ver­dele na­tu­rii se pră­fu­iește, se stinge în us­căciune, vi­rându-și cu­lo­rile că­tre un ma­ro­niu veș­ted, de ar­sură în foc. Za­dar­nic aș­tept sim­fo­nia nu­an­țe­lor de gal­ben și roș­cat, frun­zele nu mai mor lent, to­pindu-se trep­tat în tranzi­ții co­lo­ris­tice, ci su­combă ra­pid pe as­falt, îna­inte de a fi pu­tut să-și cânte ul­ti­mul sonet.

Poate e doar Bu­cu­reștiul, prea to­xic-ur­ban. Poate e Bă­ră­ga­nul, prea to­rid. Poate aici toamna nu re­u­șește să pă­șească trep­tat, dar în alte lo­curi e deja stă­până. Am ple­cat în we­e­ken­dul acesta ca să aflăm dacă a ve­nit sau nu: pa­tru ad­mi­ra­tori ai toam­nei, dor­nici s‑o în­tâm­pine cu ono­ru­rile cuvenite.

Am por­nit prin va­lea Fă­ge­tu­lui, de la Găești în sus, că­tre Câm­pu­lung. Ne-am oprit câ­teva clipe la Co­bia, la mâ­năs­tire, spe­rând s‑o aflăm în crân­gul din ju­rul ei, dar n‑am ză­rit de­cât ușoa­rele atin­geri ale unei aripi în­de­păr­tate de brumă care parcă tre­cuse sau parcă nu peste de­a­lu­rile din jur. Bi­se­rica, im­pla­ca­bil și ire­me­di­a­bil în­chisă, a ră­mas ne­cu­nos­cută nouă pen­tru a doua oară — căci mai în­cer­ca­sem o dată în tre­cut să‑i tre­cem pra­gul. În curte, pe lângă gar­duri, flo­rile sale dă­deau to­tuși de veste că toamna va ajunge în curând.

Am ur­cat mai de­parte că­tre Târ­go­viște, prin­tre de­a­luri cu pă­șuni ca niște pa­lide co­voare sau pă­duri cu poala în­găl­be­nită, pe o fâșie de as­falt cam pe­ti­cit. Am luat apoi dru­mul spre Vo­i­nești ca să ur­căm la Câm­pu­lung și să tre­cem prin li­ve­zile de mere, unde toamna tre­buie să fie deja pre­zentă. De‑a lun­gul șo­se­lei co­șuri cu mere puse la vân­zare ne-au con­fir­mat ca­len­da­ris­tic ano­tim­pul, dar li­ve­zile nu se îm­bră­ca­seră nici ele în straie de răp­ciune. Am oprit pen­tru câ­teva clipe la o poartă, unde un mâț ano­re­xic, un că­țel nițel șchiop și o bă­buță adusă de spate vin­deau mere ro­șii și pere în­mu­iate de vreme și ase­di­ate de albine.

Aproape de Câm­pu­lung pe­i­sa­jul a vi­rat spre gri pen­tru că fa­brica de ci­ment pu­drează to­tul în jur. Un­deva la dreapta se fă­cea un drum spre Nă­măești, iar un in­di­ca­tor ne ves­tea des­pre casa me­mo­ri­ală Ge­orge To­pâr­ceanu — nu știam de ea, dar pe cine era mai ni­me­rit să în­tre­băm des­pre toamnă de­cât pe po­e­tul flo­ri­lor și-al gâ­ze­lor? Am gă­sit o casă mus­ce­leană cu cer­dac, că­reia toc­mai i se re­pa­rase aco­pe­ri­șul de că­tre niște meș­teri ma­ra­mu­re­șeni și un mic mu­zeu în in­te­rior, unde o doamnă ex­trem de mo­destă ca în­fă­ți­șare ne‑a vor­bit cu mult su­flet des­pre To­pâr­ceanu, des­pre casa aceasta care a fost sin­gura care i‑a apar­ți­nut, de fapt, veș­ni­cu­lui chi­riaș gră­bit. A ames­te­cat po­veș­tile cu ver­su­rile lui To­pâr­ceanu, într-un me­lanj oa­re­cum naiv, dar plin de con­vin­gere și ne‑a spus des­pre piți­goii din pru­nul din curte, care anul ăsta n‑au mai ve­nit, pen­tru că s‑a rupt craca pe care ei cuibăreau.

Peste drum am gă­sit mâ­năs­ti­rea Nă­măești, un schit ru­pes­tru să­pat în pia­tră de creș­tini ne­cu­nos­cuți și apoi trans­for­mat tot mai mult în bi­se­rică de că­tre obș­tea lo­cu­lui. Pe lângă el mul­țime de clă­diri s‑au ri­di­cat și con­ti­nuau să se ri­dice, în­gră­mă­dite că­tre stânca de­a­lu­lui sau în­și­rate pe ur­cu­șul spre schit, în­chi­pu­ind o stă­re­ție exa­ge­rat de ro­di­toare, ce bi­ne­me­rita pro­ba­bil de la icoana fă­că­toare de mi­nuni la care mulți vor fi ve­nind să ca­ute le­cu­ire. Într-un fel mâ­năs­ti­rea stă într-un dez­a­cord cu ori­gi­nea nu­me­lui lo­cu­lui, care se spune că vine de la ex­pre­sia “nemo est”, adică “aici nu e ni­meni”. O că­lu­gă­riță striga cu o voce spartă și ne­plă­cută la niște ți­gani cer­șe­tori care bân­tu­iau prin­tre clă­di­rile mâ­năs­ti­rii și poate că avea drep­tate să fie vi­gi­lentă, dar lipsa de ev­la­vie și de bu­nă­tate din gla­sul ei ne‑a alun­gat iute, fă­cându-ne să cre­dem că acolo — într-ade­văr — nemo est.

Am tre­cut prin Câm­pu­lung re­pede, re­mar­când clă­di­rile fru­moase din cen­trul târ­gu­lui, șer­pu­ind apoi pe coas­tele mus­ce­le­lor ar­ge­șene, că­tre Cur­tea de Ar­geș. La Mu­șătești am fă­cut dreapta că­tre Bră­detu și am ur­cat câ­țiva ki­lo­me­tri, gă­sind cu des­tulă gre­u­tate sa­tul de va­canță Bră­du­leț. Ne-am oprit pen­tru noapte acolo, într‑0 ca­bană mică de cinci lo­curi, una din cele vreo zece de acest fel ri­si­pite la mar­gi­nea pă­du­rii prin­tre mulți meri și câ­țiva pruni. Am ur­cat de­a­lul prin pă­dure și am răz­bit până dea­su­pra sa­tu­lui, de unde am pu­tut ve­dea pri­mul șir de creste ale Fă­gă­ra­șu­lui. Am co­bo­rât și ne-am plim­bat până la mu­zeul sa­tu­lui din Ga­leșu, apa­rent aban­do­nat ju­de­când după pân­zele de pă­i­an­jen care îm­po­do­beau la­că­tele uși­lor. Dar din cer­da­cul de la eta­jul său am pu­tut cu­prinde de­a­lu­rile îm­pă­du­rite dim­pre­jur, lu­mi­nate de un soa­rele cald al asfin­ți­tu­lui. Și atunci am gă­sit ceea ce că­u­tam: toamna tre­cuse pe-acolo, ca o bo­are pe dea­su­pra pă­du­rii, lă­sându-și in­con­fun­da­bila sem­nă­tură de galben-ruginiu.

Seara a apar­ți­nut vi­nu­lui, un mer­lot cu par­fu­muri exo­tice care a stră­juit un gră­tar în aer li­ber, în­che­iat târ­ziu, la lu­mina lu­nii și a unui bec cu sen­zor, care ne si­lea să ne dăm din mâini din când în când pen­tru a‑l rea­prinde. Am dor­mit în­de­lung apoi și ne-am tre­zit în soa­rele di­mi­ne­ții târ­zii, deja co­co­țat dea­su­pra de­a­lu­ri­lor care, în lu­mina ver­ti­cală și pu­ter­nică, își as­cun­deau parcă cos­tu­ma­ția de toamnă. Am ple­cat de la Bră­du­leț, lă­sând în urmă câ­teva cri­tici la adresa igie­nei lo­cu­lui, dar to­tuși mul­țu­miți de seara petrecută.

Ul­ti­mul po­pas îna­inte de casă a fost ce­ta­tea Po­ie­nari. Din Cur­tea de Ar­geș am apu­cat în sus spre Vi­draru, până am dat de hi­dro­cen­trală. Sus, pe mu­chia mun­te­lui, ce­ta­tea Po­ie­nari ne‑a în­că­l­zit bi­ni­șor cu ur­cu­șul abrupt și sus­ți­nut — o mie cinci sute de trepte de ci­ment tre­buie în­vinse ca să te bu­curi de pri­ve­liște. Vă­ile din jur, pu­drate și ele de toamnă, ne-au con­vins că pe­le­ri­na­jul nos­tru de în­tâm­pi­nare n‑a fost în zadar.

Vine toamna.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.