Sezonul de ture pe munte de anul ăsta a debutat destul de dificil. În primul rând din cauza mea, pentru că am ezitat îndelung dacă să pornesc cât încă era frig — experiențele mele de montaniard hibernal nu sunt prea vesele și cred că am rămas cu un mic complex în privința iernilor montane. Aprilie a trecut prin file de calendar în timp ce eu mă întrebam dacă să caut sau nu amatori de drumeție, gândindu-mă că nimeni n‑o să mi se alăture și temându-mă mai mult de ce m‑aș face dacă alții ar zice “hai!”.
A venit luna mai și vremea s‑a încălzit neașteptat de repede, așa că nu mai aveam nici o scuză să tot amân. Prima încercare — o tură în Piatra Mare pe 3 mai — a eșuat din motive de indisponibilitate a combatanților: toți cei care ar fi fost amatori au renunțat treptat din diverse motive, așa că am rămas singurul drumeț. Însă eu nu sunt genul de munțoman solitar. Așa că am preluat ideea lui Bogdan și am avansat‑o ca pe o a doua tentativă de tură — vârful Leaota pe 10 mai. Și de data asta a ieșit.
Liota de Leaota a fost formată din cinci drumeți, nici prea mulți, nici prea puțini. Am plecat de dimineață din București și după vreo trei ceasuri eram la Glod, satul de țigani unde s‑au filmat scene din filmul Borat. Teoretic — după socotelile noastre — traseul nostru continua pe drumul care urcă pe la sanatoriul TBC și continuă spre Peștera. După vreun sfert de ceas de urcat pe coastele dealului, GPS-ul lui Bogdan ne‑a dat trista veste că nu suntem pe drumul cel bun: trebuia să o luăm pe undeva mai jos, pe valea unui pârâu. Am făcut cale întoarsă, pierzând vreo patruzeci de minute.
Drumul forestier care merge spre cantonul Brătei a fost nesperat de bun. Nu e o minune, dar se poate merge cam cu orice fel de mașină. Doar în apropierea cantonului am avut mici emoții din cauza unui strat consistent de noroi care devenise cam lunecos din cauza ploilor — cu puțină atenție și un dram de experiență de șofer nu a fost nici acela un impediment. Am parcat lângă canton, ne-am echipat și am pornit la drum. Ploaia măruntă a pornit exact când am oprit motoarele 🙂
Traseul CR (cruce roșie) începe puțin mai sus de canton, prin traversarea unui podeț și apoi a unui mic pârâu (care era nițel cam umflat de ploi). A trebuit să ne adunăm repede forțele pentru că debutează furtunos, cu o pantă susținută care ne‑a urcat destul de repede în altitudine, dar ne‑a cam încălzit “turbinele” destul de tare. Chiar înainte de a ieși din pădure a început din nou o ploaie mai deasă și un vânt dinspre nord care ne‑a cam îngrijorat — părea că nu ne așteaptă o experiență prea plăcută în golul alpin. Spre norocul nostru, de îndată ce am ieșit din pădure ploaia a contenit. Nu și vântul.
Am urcat și am urcat printre norii cețoși pe care vântul îi purta peste munte. N‑am apucat să vedem nici o clipă cât mai e până sus. De altfel ar fi destul de greu, după cum am înțeles mai târziu — Leaota urcă în trepte și fiecare treaptă o ascunde pe celelalte, părându-ți mereu că urcușul se apropie de sfârșit doar ca să descoperi când ajungi acolo că urmează încă un vârf. Pe măsură ce am urcat vântul s‑a întețit, iar în șaua dintre vârful Răteiul și Leaota ne‑a lovit din dreapta cu vreo 80km la oră (estimarea ne aparține). Ici și colo petice de zăpadă parțial înghețată alternau cu zone mocirloase. Am strâns din dinți și am continuat — eu unul recunosc sincer că în vreo două rânduri mi‑a trebuit un pic de voință ca să nu declar forfait.
Ceasul Suunto Vector XBlack — primit cadou de la prieteni (mulțumesc încă o dată!) — s‑a dovedit foarte precis în a estima aproprierea de altitudinea vârfului final: eroarea a fost de doar doi metri. Lângă momâia de piatră care marca destinația noastră ne-am oprit să ne odihnim puțin și să ne întârim forțele cu ceva de mâncare. Pentru că ne-am văzut eforturile răsplătite, zâmbetul ne‑a revenit tuturor și muntele ne‑a premiat și el, slăbind forța vântului rece. Nu ne-am putut bucura de priveliștea din vârf către Bucegi, Piatra Craiului și Păpușa, dar am fost totuși bucuroși de reușita efortului nostru.
Leaota avea să se îmbuneze încă și mai mult, dăruindu-ne îndată ce am coborât sub 2000 m o după-amiază calmă și plăcută, deși fără soare. Vântul s‑a oprit complet, doar sus părea să mai mâne niște nori interminabili, care totuși ne-au îngăduit să vedem panorama sudică și o bucățică din Bucegi, către nord-est. Așa am apucat să facem și câteva fotografii, pentru că la urcare n‑am avut ocazia. Ne-am întors pe același traseu, minunându-ne cu voce tare cât de mult am urcat aproape fără să ne dăm seama din cauza ceței și gândindu-ne fiecare în sinea sa cât de mult contează perseverența și îndârjirea de a reuși chiar și atunci când pare că e din ce în ce mai greu.
0:05
Bravo dragilor. frumos, soare, mare , valuri :))
7:05
Asta‑i ironia care maschează invidia, așa‑i? :))
9:05
Depinde cum privești: soarele era (după nori), marea era (de nori), valuri cât încape (de ceață și vânt).
Una peste alta, acum aș merge din nou. Vezi că următoarea tura se anunță pe la sfârșit mai / început iunie — te socotim ? 🙂