/ Munții Grohotiș / România

Cam pe când se apro­pia pri­mul we­e­kend din de­cem­brie mi‑a ve­nit așa un dor de munte. Vre­mea era oa­re­cum îm­bie­toare, căci în­ce­pu­tul de iarnă se do­ve­dea des­tul de blând, iar des­pre ză­padă se au­zeau vești doar că­tre vâr­fu­rile mun­ți­lor. Așa că de ce nu? O ie­șire de‑o zi pă­rea o idee bună și am mai gă­sit doi pri­e­teni care cre­deau la fel.

N‑am mai fost de foarte multă vreme pe munte iarna. Am niște amin­tiri nu toc­mai ve­sele de acum vreo 30 de ani, pe vre­mea când niște pan­ta­loni groși de tre­ning erau cam sin­gu­rul echi­pa­ment pe care îl aveam la dis­po­zi­ție, ală­turi de niște bo­canci de vâ­nă­tori de munte grei ca plum­bul. Încă mai țin minte cum se udau pan­ta­lo­nii de la ză­padă, apoi în­ghe­țau zdra­văn și aveam im­pre­sia că port o ar­mură rece di­rect pe piele. De la un punct în­colo plă­ce­rea tra­se­u­lui era ui­tată și nu știam cum să ajung mai de­grabă la vale, un­deva unde mă pot încălzi.

Așa că de data asta m‑am echi­pat co­res­pun­ză­tor: pan­ta­loni de iarnă, pa­ra­ză­pezi, bo­can­cii dați cu spray de im­per­mea­bi­li­zare, po­lar și ja­cheta Mam­mut. Sin­gu­rul lu­cru pe care nu l‑am avut și tare ar fi prins bine erau niște ra­chete de ză­padă. Dar chiar și așa tura asta a fost in­com­pa­ra­bil mai plă­cută de­cât cele pe care mi le adu­ceam aminte din alte ierni.

Am ple­cat sâm­bătă di­mi­neață spre Cheia, cu obiec­ti­vul de urca cât pu­tem în Groho­tiș, mun­ții des­pre care cei doi pri­e­teni ai mei nu prea au­zi­seră. Au­zi­sem eu însă și am mers di­rect la țintă, co­tind dreapta chiar după in­tra­rea în Cheia, pe Va­lea Nea­gră, acolo unde în­cepe un tra­seu mar­cat cu cruce ro­șie care urcă pe vâr­ful Bobu Mic, la 1.757 m. In­for­ma­ți­ile pe care le-am cu­les îna­inte pro­mi­teau un ur­cuș sus­ți­nut, dar nu exa­ge­rat, cu o di­fe­rență de nivel de vreo 800 m, deci exact ce ar fi tre­buit pen­tru ziua scurtă de iarnă.

Ur­când mai în­tâi prin pă­dure, am dat de pu­țină ză­padă, apoi tot mai multă și de ur­mele unui urs mai mi­ti­tel care ur­mase și el tra­seul cu nu multă vreme îna­in­tea noas­tră. La un mo­ment dat ur­mele s‑au pier­dut spre dreapta, în amonte, dar în ju­rul unor iz­voare pe lângă care am tre­cut mai târ­ziu am gă­sit ia­răși mul­țime de urme care ur­cau și co­bo­rau. Flu­ie­rul pe care‑l port în­tot­dea­una la mine și‑a gă­sit în­dată uti­li­ta­tea — ne-am anun­țat pe­ri­o­dic pre­zența ca să nu ne sur­prin­dem re­ci­proc, noi și urșii.

Am ie­șit apoi în go­lul al­pin care în­cepe des­tul de jos, pe la 1.450 m. Mun­ții Groho­tiș sunt pă­șu­nați in­tens. Ceva in­te­re­sant: în­tre pă­du­rea de fo­ioase și go­lul al­pin nu există de­cât foarte pu­ține ră­și­noase, une­ori lip­sind cu de­să­vâr­șire. Ur­cu­șul s‑a do­mo­lit și a ur­mat o por­țiune de tra­ver­sare pe curba de nivel care pro­mi­tea să fie ușoară. Nu­mai că im­pre­sia a fost în­șe­lă­toare. Po­teca mer­gea pe un ver­sant su­dic, în­că­l­zit de soa­rele stră­lu­ci­tor — am avut o vreme per­fectă — iar stra­tul în­ghe­țat de ză­padă de dea­su­pra se ru­pea la fi­e­care doi-trei pași, scu­fun­dându-ne până la ge­nunchi în ză­padă. Am îna­in­tat greu, lup­tându-ne cu omă­tul adânc și cu sen­za­ția pe care o ai când în­cerci să urci o scară ru­lantă care co­bo­ară. Fi­e­care cen­ti­me­tru a tre­buit câști­gat de două ori: mai în­tâi fă­când un pas, apoi scu­fun­dându-ne până la ge­nunchi și re­pe­tând pa­sul. Bune ar fi fost niște rachete!

Când am răz­bit mai sus ză­pada a fost mai în­ghe­țată și ne‑a sus­ți­nut mult mai bine. Am ajuns des­tul de ușor pe vâr­ful Bobu Mic și ne-am bu­cu­rat de pri­ve­liș­tea din jur: Bu­ce­gii, Ba­i­u­lui, Pia­tra Mare în de­păr­tare, Ciu­ca­șul și Tă­taru. Un­deva mai sus pu­țin era vâr­ful Groho­tiș, dar dru­mul până acolo și îna­poi ne-ar fi luat mai mult de o oră și ris­cam să co­bo­râm în vale pe în­tu­ne­ric. Altădată.

Am luat‑o la vale, îno­tând încă o dată prin ză­padă în por­țiu­nea aceea de ver­sant, de data asta parcă mai cu spor, pen­tru că mer­geam pe pro­pri­ile noas­tre urme. Și, chiar îna­inte să re­in­trăm în pă­dure, am dat și peste niște urme foarte proas­pete de urs — când am ur­cat si­gur nu erau acolo. În urma noas­tră un nea Mar­tin și‑a vă­zut de tre­bu­rile lui prin munte. Se pare că ur­șii nu prea mai hi­ber­nează ier­nile. Ne-am vă­zut de drum la vale, flu­ie­rând pre­ven­tiv și po­ves­tind una și alta, cu gân­dul la o ciorbă caldă și o bere rece.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.