Septembrie e o lună nehotărâtă, neclară. A devenit așa cu timpul, de când verile s‑au lungit peste august, întârziind parcă tot mai mult în fiecare an și cucerind redutele fiecărei zile de septembrie, căzute rând pe rând sub teribila putere a arșiței și secetei. De ani buni de zile nu mai simt toamna strecurându-se printre frunze în septembrie, deși eu o aștept în același loc, în gândurile mele. Verdele naturii se prăfuiește, se stinge în uscăciune, virându-și culorile către un maroniu veșted, de arsură în foc. Zadarnic aștept simfonia nuanțelor de galben și roșcat, frunzele nu mai mor lent, topindu-se treptat în tranziții coloristice, ci sucombă rapid pe asfalt, înainte de a fi putut să-și cânte ultimul sonet.
Poate e doar Bucureștiul, prea toxic-urban. Poate e Bărăganul, prea torid. Poate aici toamna nu reușește să pășească treptat, dar în alte locuri e deja stăpână. Am plecat în weekendul acesta ca să aflăm dacă a venit sau nu: patru admiratori ai toamnei, dornici s‑o întâmpine cu onorurile cuvenite.
Am pornit prin valea Făgetului, de la Găești în sus, către Câmpulung. Ne-am oprit câteva clipe la Cobia, la mânăstire, sperând s‑o aflăm în crângul din jurul ei, dar n‑am zărit decât ușoarele atingeri ale unei aripi îndepărtate de brumă care parcă trecuse sau parcă nu peste dealurile din jur. Biserica, implacabil și iremediabil închisă, a rămas necunoscută nouă pentru a doua oară — căci mai încercasem o dată în trecut să‑i trecem pragul. În curte, pe lângă garduri, florile sale dădeau totuși de veste că toamna va ajunge în curând.
Am urcat mai departe către Târgoviște, printre dealuri cu pășuni ca niște palide covoare sau păduri cu poala îngălbenită, pe o fâșie de asfalt cam peticit. Am luat apoi drumul spre Voinești ca să urcăm la Câmpulung și să trecem prin livezile de mere, unde toamna trebuie să fie deja prezentă. De‑a lungul șoselei coșuri cu mere puse la vânzare ne-au confirmat calendaristic anotimpul, dar livezile nu se îmbrăcaseră nici ele în straie de răpciune. Am oprit pentru câteva clipe la o poartă, unde un mâț anorexic, un cățel nițel șchiop și o băbuță adusă de spate vindeau mere roșii și pere înmuiate de vreme și asediate de albine.
Aproape de Câmpulung peisajul a virat spre gri pentru că fabrica de ciment pudrează totul în jur. Undeva la dreapta se făcea un drum spre Nămăești, iar un indicator ne vestea despre casa memorială George Topârceanu — nu știam de ea, dar pe cine era mai nimerit să întrebăm despre toamnă decât pe poetul florilor și-al gâzelor? Am găsit o casă musceleană cu cerdac, căreia tocmai i se reparase acoperișul de către niște meșteri maramureșeni și un mic muzeu în interior, unde o doamnă extrem de modestă ca înfățișare ne‑a vorbit cu mult suflet despre Topârceanu, despre casa aceasta care a fost singura care i‑a aparținut, de fapt, veșnicului chiriaș grăbit. A amestecat poveștile cu versurile lui Topârceanu, într-un melanj oarecum naiv, dar plin de convingere și ne‑a spus despre pițigoii din prunul din curte, care anul ăsta n‑au mai venit, pentru că s‑a rupt craca pe care ei cuibăreau.
Peste drum am găsit mânăstirea Nămăești, un schit rupestru săpat în piatră de creștini necunoscuți și apoi transformat tot mai mult în biserică de către obștea locului. Pe lângă el mulțime de clădiri s‑au ridicat și continuau să se ridice, îngrămădite către stânca dealului sau înșirate pe urcușul spre schit, închipuind o stăreție exagerat de roditoare, ce binemerita probabil de la icoana făcătoare de minuni la care mulți vor fi venind să caute lecuire. Într-un fel mânăstirea stă într-un dezacord cu originea numelui locului, care se spune că vine de la expresia “nemo est”, adică “aici nu e nimeni”. O călugăriță striga cu o voce spartă și neplăcută la niște țigani cerșetori care bântuiau printre clădirile mânăstirii și poate că avea dreptate să fie vigilentă, dar lipsa de evlavie și de bunătate din glasul ei ne‑a alungat iute, făcându-ne să credem că acolo — într-adevăr — nemo est.
Am trecut prin Câmpulung repede, remarcând clădirile frumoase din centrul târgului, șerpuind apoi pe coastele muscelelor argeșene, către Curtea de Argeș. La Mușătești am făcut dreapta către Brădetu și am urcat câțiva kilometri, găsind cu destulă greutate satul de vacanță Brăduleț. Ne-am oprit pentru noapte acolo, într‑0 cabană mică de cinci locuri, una din cele vreo zece de acest fel risipite la marginea pădurii printre mulți meri și câțiva pruni. Am urcat dealul prin pădure și am răzbit până deasupra satului, de unde am putut vedea primul șir de creste ale Făgărașului. Am coborât și ne-am plimbat până la muzeul satului din Galeșu, aparent abandonat judecând după pânzele de păianjen care împodobeau lacătele ușilor. Dar din cerdacul de la etajul său am putut cuprinde dealurile împădurite dimprejur, luminate de un soarele cald al asfințitului. Și atunci am găsit ceea ce căutam: toamna trecuse pe-acolo, ca o boare pe deasupra pădurii, lăsându-și inconfundabila semnătură de galben-ruginiu.
Seara a aparținut vinului, un merlot cu parfumuri exotice care a străjuit un grătar în aer liber, încheiat târziu, la lumina lunii și a unui bec cu senzor, care ne silea să ne dăm din mâini din când în când pentru a‑l reaprinde. Am dormit îndelung apoi și ne-am trezit în soarele dimineții târzii, deja cocoțat deasupra dealurilor care, în lumina verticală și puternică, își ascundeau parcă costumația de toamnă. Am plecat de la Brăduleț, lăsând în urmă câteva critici la adresa igienei locului, dar totuși mulțumiți de seara petrecută.
Ultimul popas înainte de casă a fost cetatea Poienari. Din Curtea de Argeș am apucat în sus spre Vidraru, până am dat de hidrocentrală. Sus, pe muchia muntelui, cetatea Poienari ne‑a încălzit binișor cu urcușul abrupt și susținut — o mie cinci sute de trepte de ciment trebuie învinse ca să te bucuri de priveliște. Văile din jur, pudrate și ele de toamnă, ne-au convins că pelerinajul nostru de întâmpinare n‑a fost în zadar.
Vine toamna.
Lasă un comentariu