Pentru că nu se putea altfel, cele două săptămâni de concediu le-am încheiat cu o ieșire pe munte. Și pentru că mai mereu destinațiile au fost la distanță de 2–3 ore de București, m‑am gândit ca de data asta să aleg ceva mai îndepărtat. Așa s‑a făcut că împreună cu Dan și Bogdan am plănuit o tură de două zile în Cindrel și Lotru. Când zic că am plănuit împreună nu spun chiar adevărul, pentru că ei s‑au bazat pe mine în privința traseului și etapelor, lăsând-mă să fac calculele necesare. Calcule la care n‑am prea strălucit, după cum veți afla îndată.
În apărarea mea am să spun de la început că pe hârtie totul părea perfect: plecat după-amiaza din București la Păltiniș, dormit la o pensiune, plecat a doua zi dimineață la drum către vârful Cindrel, apoi vârful Șteflești și Negovanu, campat în șaua Buceciului, iar ultima zi un parcurs lung pe la cabana Prejba până jos în Tălmaciu. Încredințat fiind că planul e perfect, am aruncat totuși o privire pe Google Earth, ca să îmi fac o idee despre distanțe și configurația crestelor. Văzute pe calculator, creasta Cindrelului și cea secundară a Lotrului păreau niște dulci pante care urcă molcom — doar distanțele m‑au îngrijorat nițel pentru că fiecare etapă însemna peste 30 de km.
Ajunși seara la Păltiniș ne-am gândit că vom avea o noapte odihnitoare la pensiunea Rafael. Faptul că am ajuns pe rând, Bogdan abia către miezul nopții, că am mai băut o bere și că am căscat gura la meciuri până pe la 1 noaptea, a făcut ca somnul să se scurteze destul de mult. Eu, din motive pe care nu le prea înțeleg, am adormit foarte greu, pierzând încă vreun ceas de odihnă.
Și totuși plini de entuziasm și voie bună, a doua zi dimineață am pornit toți trei spre Cindrel, primul obiectiv. Ziua era perfectă, cu un cer senin și câțiva nori plimbați de vânt către est. Pentru că distanțele se anunțau mari am iuțit nițel pasul profitând de prima parte a traseului mai domoală, de la pârtia veche de ski până la Poiana Găujoara (marcaj cruce roșie). Din poiană panta a început să crească, am trecut pe lângă stâna Găujoara și am urcat direct în șaua Bătrâna, chiar sub vârful de 1911 m. De aici ni s‑a înfățișat în toată splendoarea sa drumul pe care îl mai aveam de parcurs — undeva departe se zărea vârful Cindrel, care era doar vreo 60% din etapa zilei respective. Între noi și el, neașteptat față de ceea ce văzusem pe hărți, drumul urca și cobora pe mai multe vârfuri, anunțând un efort mai mare decât cel preconizat. Sâmburii îndoielii au început să încolțească în mintea mea.
După primul vârf (Rozdești, 1952 m) neașteptatul a apărut din nou: Bogdan a călcat greșit și a făcut o ușoară entorsă de gleznă. Viteza la vale trebuia să scadă, pașii trebuiau puși cu mai multă grijă. Urcând al treilea vârf (Niculești, 2035 m) am început să simțim oboseala somnului prea scurt. Jos, în stânga, vedeam acoperișul cărămiziu al refugiului Cânaia. Urcușul vârfului era urmat de o coborâre care anula o parte din progresul în altitudine. Urcasem vreo 100 de metri și coboram apoi 40–50. În șaua Cânaia — lângă indicatorul care îndruma spre refugiu — m‑am hotărât să propun și eu ceva neașteptat pentru prietenii mei: să renunțăm la traversarea în creasta Lotrului, să ne mulțumim cu vârful Cindrel și să ne retragem la refugiu. Vremea începuse să se schimbe, norii coborâseră sub 2200 m și măturau aproape continuu vârfurile înalte, răcind aerul și promițând ploaie. Am convenit să nu decidem imediat asupra schimbării de plan și să luăm hotărârea când ajungem pe vârf.
Ultima parte din urcuș a fost o strădanie destul de mare, cel puțin pentru mine. Fiecare metru de altitudine mi s‑a părut un efort, iar faptul că nu prea vedeam cât mai e de urcat nu mă ajuta deloc. Pentru că eram în ziua neprevăzutului, pe lângă noi a apărut din vale un Suzuki 4x4 din care un el și o ea râdeau cu poftă la vederea rucsacilor noștri destul de mari si grei. Au “parcat” puțin mai sus de șaua Cânaia, apoi au continuat drumul pe jos, către vârf. Urcând în urma lor am avut parte de încă o surpriză: de pe vârful Cindrel cobora un Volkswagen Amarok din care doi copii și o doamnă ne făceau semne vesele, în timp ce șoferul saluta claxonând. Strădania noastră de a urca pe picioarele proprii părea o glumă, pentru că Cindrelul era bulevard.
Când am ajuns pe vârf decizia era aproape luată. Ne-am apropiat de brâna estică, ca să privim continuarea traseului pe care ni‑l propusesem: urma o coborâre abruptă de vreo 500 m, apoi un urcuș susținut până înapoi la 2200 m, pe vârful Șteflești. Doar Dan mai credea în șansele teoretice de a îndeplini etapa, dar cu entorsa lui Bogdan și oboseala fizică a lui și a mea era în afara discuției să mai continuăm. Așa că am hotărât să ne întoarcem la refugiu și să dormim acolo. Câteva poze și un sfert de ceas de odihnă — cu tot cu un pui de somn — au încheiat vizita noastră pe Cindrel, la 2244 m, pe o vreme cu nori umezi și vânt. Mult mai târziu, acasă, studiind track-urile GPS am constatat că parcursesem aproape 20 de km, cu urcușuri de 1400 m și coborâri de 1100 m — mai mult decât onorabil pentru aproape opt ore de mers.
Am coborât ușurel pe aproape același drum, ocolind vârful Cânaia pe curba de nivel, printre ienuperi, jnepeni și o mare de bujori de munte înfloriți. Acoperișul refugiului — vizibil de departe prin contrastul cu verdele pădurii la marginea căreia se afla — ne era reper. Pe măsură ce ne apropiam de el clădirea ni se părea neașteptat de bine întreținută și Dan a emis ipoteza — credibilă la acel moment — că ăla nu e refugiul, ci vreo căbănuță a cuiva, iar dărăpănătura de lemn de lângă ea e de fapt locul unde aveam să dormim. Când am ajuns in sfârșit lângă ea am început să realizăm că neașteptatul e departe de a‑și fi încheiat socotelile cu noi pe ziua aceea.
Clădirea cea nouă era totuși refugiul Cânaia, refăcut cu fonduri europene de primăria Rășinari și redat folosinței anul trecut în aprilie. E construit pe cadre de beton cu cărămidă, termoizolat la exterior și acoperit temeinic cu țiglă. Ba mai mult, e dotat cu panouri solare care generează suficientă energie pentru un frigider și sistemul de iluminare. Lângă clădire ne aștepta Doru, cabanierul, care ne‑a iscodit de unde venim și încotro mergem, iar când i‑am spus că am vrea să rămânem peste noapte ne‑a surprins oferindu-ne opțiunea unei mese calde: ciorbă de fasole cu ciolan și cimbru și tocană de cartofi cu cârnați. Dacă socoteam faptul că avea și bere la cutie, aș putea spune că surprizele se țineau lanț.
Camera “din față”, cu patru paturi, în care se intră direct din sala de mese, părea a fi deja ocupată de persoane care erau așteptate să se întoarcă. Opțiunea pentru noi era doar priciul, dar bun era și el prin comparație cu cortul. Însă surprizele aveau să continuie: priciul era prici doar cu numele pentru că în realitate erau două camere cu câte șase paturi de lemn, suprapuse câte două, cu saltea moale, pernă, pătură și lenjerie curată. Confort de cinci stele. Ziua devenea tot mai frumoasă, la fel și vremea de afară, căci norii se cam împrăștiaseră și seara se vădea neașteptat de însorită și caldă. După un ceai cald am plecat să strângem ceva lemne pentru un foc de tabară în vatra amenajată lângă refugiu. Am mâncat excelent, glumind pe seama faptului că ne vom îngrășa la munte în loc să slăbim de la efort și am încheiat ziua târziu, către miezul nopții, cu bere si povești despre munte lângă foc, alături de cabanier și un prieten al său, întors între timp la refugiu împreună cu fetița lui.
A doua zi, după un somn odihnitor și un mic dejun pe “terasa” refugiului, am hotărât că neașteptatul ne‑a surprins îndeajuns și că e vremea să facem ceva predictibil, adică să ne întoarcem acasă. După trei ore și jumătate ajungeam înapoi în Păltiniș, iar după alte câteva în București, încheind o tură care ne‑a reamintit că, chiar dacă planurile de acasă nu se potrivesc cu cele de pe munte, trebuie să-ți păstrezi mereu buna dispoziție și credința că cele ce nu le aștepți se pot adesea dovedi a fi o plăcută surpriză.
Lasă un comentariu