Am rămas dator cu povestea unei excursii mai vechi, la Velico Târnovo. S‑a întâmplat cu ceva timp în urmă, e aproape o lună de atunci — ne-am hotărât să ieșim undeva, ne-am suit în mașină și am pornit spre Bulgaria. Așa cum se întâmplă uneori când iei decizii sub imboldul unui impuls de moment, evenimentele din jur tind să devină și ele surprinzătoare, uneori chiar intempestive. În ziua aceea, pentru prima dată de când am cont la ei, ING-ul a avut probleme majore cu sistemul de ATM-uri și cu Internet banking-ul. Am plecat la drum cu destul de puțin numerar și cu asigurarea că se lucrează la remedierea problemei, dar am avut o strângere de inimă tot drumul, gândindu-mă că aș putea avea dificultăți cu banii. Din fericire, n‑a fost cazul.
Am pornit spre Giurgiu pe centura Bucureștiului. Trebuie să spun că e un mod foarte prost de a începe o călătorie — traficul infernal și calitatea drumului îți strică cheful de la început. Probabil că ar fi fost mai bine s‑o iau prin oraș, deși nici așa n‑ar fi fost mai puțin aglomerat. Drumul spre Giurgiu, după podul peste Argeș, e rezonabil, chiar dacă mai trece prin câteva localități, așa că am câștigat puțin timp. Ajunși la Giurgiu am orbecăit nițel ca să găsim direcția spre podul către Ruse, dar până la urmă am nimerit. Adică am nimerit într-un labirint de alei și scuaruri, prin care se găseau câteva mașini parcate și nici o plăcuță care să-ți arate pe unde s‑o iei ca să ajungi în punctul de trecere a frontierei. Am crezut că sunt eu mai împiedicat, dar în spatele meu au mai venit mașini și toată lumea a pățit la fel: se învârteau dezorientați printre aleile respective, care arătau ca parcarea unui mall. Într-un final am ajuns unde trebuia, am arătat buletinele și am purces spre pod.
Iar podul a fost o surpriză extrem de “plăcută”. Oricine intră în România pe la Giurgiu are parte de o imagine corectă și completă a infrastructurii țării noastre. De la jumătatea podului, de unde începe efectiv partea română, asfaltul este asezonat cu niște gropi frumoase și sănătoase, pe care trebuie să le ocolești pentru că prin ele nu se poate trece. După ce această probă de îndemânare șoferească este trecută, urmează proba de orientare: cum ajungi nu-se-știe-unde pe un drum nu-se-știe-care. Musafirul nostru este deci pregătit de la bun început pentru provocările drumurilor românești, nemaipunând la socoteală excelenta propagandă făcută turismului românesc.
Să revenim. Am trecut Dunărea, am luat bulgaro-vignetă și ne-am așezat la drum. Până la Velico Târnovo sunt cam 110 km pe care i‑am parcurs în vreo oră jumătate. Nu mai pomenesc despre drumuri și faptul că erau foarte libere — am spus deja asta. După ce am ieșit din Ruse peisajul a devenit foarte plăcut, iar influențele greco-mediteraneene din ce în ce mai evidente. Apropierea de Velico este anunțată de un foarte frumos defileu al râului Yantra, cu o vale neobișnuit de largă și păduri care coboară până la râu și pornesc de sub pereții calcaroși ai cheilor.
Intrarea în oraș e cât se poate de originală: șoseaua trece printr-un mic tunel, săpat în dealul pe care se găsesc construcții. Imaginea e foarte pitorească și dă o primă notă bună din partea vizitatorului. Am intrat pe străzile către cetate și am găsit un loc de parcare relativ ușor, deși orașul era destul de aglomerat. Iar de aici lucrurile s‑au complicat, în stilul clasic balcanic. Pentru că bulgarii sunt și ei “au bout de l’orient ou tout est possible”.
La intrarea în cetate era zarvă mare. Multe camioane aduceau pietriș și nisip pentru niște lucrări de reparații la stradă. Praf până în cer, zgomot infernal. Am cumpărat bilete de intrare în cetate și am fugit cât mai repede de șantierul respectiv. De ce n‑or fi reparat strada în afara sezonului turistic? În cetate lume multă, o coloană de oameni urca pe deal spre biserica din vârf, o altă coloană cobora. Inscripțiile erau puțintele, cu informații destul de tehnice despre detaliile arheologice. Nu prea am înțeles mare lucru din istoria cetății. Biserica centrală, deși ortodoxă, m‑a surprins prin amenajarea modernistă — când intri nu ai senzația istoriei locului, ci a unei încăperi cu o mistică stranie, parcă aparținând unei secte. Judecând după importanța istorică a acestei cetăți, capitală a celui de-al doilea țarat bulgar, m‑aș fi așteptat la mult mai mult.
Am coborât și am vrut să ajungem la biserica Sfântul Dimitrie, dar ar fi trebuit să traversăm întreg șantierul, ceea ce era imposibil, iar altă cale de acces nu exista decât dacă am fi făcut un mare ocol și am fi venit din partea cealaltă, pentru că ne aflam pe culmea prelungită a unui deal. Drept pentru care am renunțat.
Ne-am dus în schimb să vedem centrul vechi al orașului, cu străduțele prezentate în mai toate pliantele turistice. E într-adevăr frumos, iar stilul arhitectural este vădit influențat de vecinătatea cu grecii și zona mediteraneeană. Peste tot e o combinație de piatră calcaroasă, lemn și var alb, foarte pitorească. Păcat doar de lipsa de grijă pentru detalii: tehnologia și modernitatea zgârie ochiul — aparatele de aer condiționat atârnă inoportun pe fațadele caselor, terasele afișează reclame și umbrele ce disonează cu contextul arhitectonic. Apoi, ca și la noi, personalul din serviciile turistice este jalnic. Ne-am hotărât să mâncăm la un mic restaurant aflat chiar în orașul vechi și servirea a fost lentă, engleza ospătăriței a fost aproximativă, iar ca să plătim am așteptat vreo 25 de minute.
Până la urmă, ca și România, Velico Târnovo nu are nici o vină că e locuit :-). E un oraș cu părți frumoase și probabil că ne-ar fi plăcut mai mult dacă am fi mers în afara sezonului, în mai sau începutul lui iunie. Ar fi fost mai puțin aglomerat și l‑am fi putut admira în frumusețea sa simplă, alb-calcaroasă. Imaginile ar trebui să completeze ceea ce eu n‑am știut să spun.
La plecare ne-am oprit la mânăstirea Transfigurării, un așezământ monahal foarte vechi, unde istoria se simte într-adevăr în fiecare piatră, în fiecare pictură. Construită pe coasta defileului Yantrei, bisericuța și clopotnița ei au parte de o minunată priveliște a intrării spre oraș și a întregii văi, ceea ce a încheiat mică noastră excursie într-un ton plăcut. Am devenit condescendenți și am căzut de acord că Velico Târnovo merită, cândva, o a doua încercare.
Lasă un comentariu