/ Munții Ciucaș / România

Și a fost și tura pe Ciu­caș, cea plă­nu­ită cu vreo două săp­tămâni în urmă, care s‑a do­ve­dit a fi cea mai priel­nică me­te­o­ro­lo­gic și cea mai ușoară ca efort. Nici nu știu de unde să în­cep po­ves­tea — poate de la sin­cro­ni­za­rea foarte bună cu care trupa de dru­meți plim­bă­reți s‑a în­tru­nit, gata de drum și plini de voie bună, atâta câtă se poate la șase și ceva di­mi­neața. Am por­nit la drum con­form pla­nu­lui și după pu­ține mi­nute mer­geam în­tins pe autos­trada spre Plo­iești. Sâm­bătă di­mi­neața, de­vreme, e tim­pul meu pre­fe­rat pe șo­sea, pen­tru că ra­re­ori e aglo­me­ra­ție, așa că poți alerga în voie caii-pu­tere ai mașinii.

Am ajuns în vreo două cea­suri la Cheia și ar fi fost mai pu­ține dacă nu ne-am fi în­tâl­nit cu fel de fel de ca­mi­oane pe ser­pen­ti­nele de după Vă­leni. Am apu­cat pe dru­mul spre ca­bana Mun­tele Roșu cu oa­re­care în­gri­jo­rare, ști­ind că nu‑i toc­mai fai­mos din punct de ve­dere ca­li­ta­tiv. N‑a fost dra­ma­tic, dar nici prea mare ve­se­lie — as­fal­tul de odi­ni­oară nu mai există de­cât în vreo două por­țiuni scurte (unde e sur­prin­ză­tor de bun), fi­ind în­lo­cuit de gropi și ogașe pe care le poți do­vedi fie cu o ma­șină po­tri­vită, fie cu ști­ința de a te stre­cura prin­tre ele. Noi am avut câte pu­țin din fi­e­care și am ajuns cu bine sus.

De acolo a în­ce­put tra­seul pro­priu-zis. Am lă­sat ma­șina în par­care și am por­nit că­tre ca­bana Ciu­caș, pe mar­ca­jul bandă gal­benă. Po­teca trece peste mu­chia la­te­rală a unui deal — un prim ur­cuș de în­că­l­zire — apoi co­bo­ară ușor că­tre pârâul Be­rii și con­ti­nuă pe dru­mul fo­res­tier ce ur­mează va­lea. Pie­truit zdra­văn, fără gropi, dru­mul ăsta e mult mai ac­ce­si­bil de­cât cel spre ca­bana Mun­tele Roșu, dar după un ki­lo­me­tru și ceva în­cepe să de­vină ex­trem de abrupt, fi­ind ac­ce­si­bil doar cu ma­șini care pot urca sus­ți­nut pante mari. Efor­tul este con­si­de­ra­bil chiar și pe pi­cioare — am gâ­fâit zdra­văn toți ur­când pe pia­tra dru­mu­lui — din pă­cate nu există al­ter­na­tivă prin pădure.

La ca­bana Ciu­caș ne-am oprit pen­tru o gus­tare (eu am băut și‑o bere Ciu­caș, cum alt­fel?!?) îna­inte de a porni spre vârf. De-abia de acolo Ciu­ca­șul ni s‑a dez­vă­luit trep­tat, în­dată ce am pă­ră­sit zona ca­ba­nei, un pic cam afec­tată de lu­cră­rile de ame­na­jare care par a fi încă în des­fă­șu­rare — se plă­nu­iesc ceva in­sta­la­ții de ski, te­les­ca­une, nu mi‑e foarte clar… După ce ne-am în­de­păr­tat un pic am în­ce­put să gus­tăm fru­mu­se­țea aces­tui munte, care nu îți taie res­pi­ra­ția prin efor­tul de a‑l cu­ceri, ci mai de­grabă prin pe­i­sa­jul care ți‑l în­fă­ți­șează. Ti­gă­ile Mari, Ba­bele la sfat și alte stânci cu forme ciu­date te în­deamnă să te oprești și să le ad­miri. Ne-am tot in­tre­bat de unde vine nu­mele de Ti­găi — am gă­sit răs­pun­sul abia in­tors acasă: în sens ge­o­gra­fic, ți­glă­ile sunt mo­vile de alu­ne­care, pro­ba­bil că de la de­nu­mi­rea ge­o­gra­fică s‑a ajuns la cea po­pu­lară. De alt­fel în unele hărți se men­țio­nează Ți­glă­ile Mari…

Am ur­cat pe vârf, am ză­bo­vit nițel ca să ad­mi­răm tu­rul de ori­zont că­tre Să­cele și Bra­șov, că­tre Vama Bu­ză­u­lui și În­tor­sura Bu­ză­u­lui și că­tre Cheia, pe o vreme ușor no­roasă care ne‑a îm­pie­di­cat să ve­dem cu cla­ri­tate la dis­tanțe mari, dar nu ne‑a re­fu­zat to­tuși plă­ce­rea pa­no­ra­mei. Am prân­zit fră­țește cu niște du­lăi fru­moși, ce pă­zeau o stână din apro­pi­ere și ne-am bu­cu­rat de soa­rele amie­zii ce-și în­te­țea căl­dura tot mai mult. Am simțit‑o din plin co­bo­rând spre cul­mea Bra­to­cea, pen­tru că în­toar­ce­rea am făcut‑o pe par­tea cea­laltă a Ti­gă­i­lor Mari, pe la Tur­nul lui Go­liat și apoi prin șaua Tigăilor.

Aș fi ne­drept cu bu­că­ta­rul de la ca­bana Ciu­caș dacă n‑aș po­meni de pa­pa­na­șii cu dul­ceață de afine și cu bu­jor de munte — am mân­cat la în­toar­cere, într-un po­pas pre­lun­git de re­vi­go­rare, ime­diat după niște ciorbă de fa­sole cu cio­lan și ar­dei iute care ne‑a uns pe su­flet. A ur­mat dru­mul la vale, deja tra­di­țio­nala ră­co­re­ală a pi­cioa­re­lor în pârâu și so­si­rea la Mun­tele Roșu, de unde ne-am în­tors acasă. Des­pre ce am po­ves­tit pe drum? Pai des­pre ce ve­deți și voi în poze. Des­pre Ciu­caș și des­pre cum o să mai ve­nim aici ca să ur­căm și ce­lalte două vâr­furi im­por­tante: Grop­șoa­rele și Ză­ga­nul. Eu deja am un plan: mi se par ide­ale pen­tru des­chi­de­rea se­zo­nu­lui de anul viitor :).


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.