/ Munții Hășmaș / România

Astă iarnă, într‑o seară fri­gu­roasă de fe­bru­a­rie, stă­team în fața cal­cu­la­to­ru­lui în­cer­când să plă­nu­iesc câ­teva des­ti­na­ții pen­tru tu­rele din pri­mă­vara și vara ce ur­mau. Poate că era un fel de a mă ilu­ziona că gră­besc ve­ni­rea zi­le­lor calde, ha­bar n‑am, dar une­ori gă­sesc bu­cu­rie în an­ti­ci­pa­rea vi­i­toa­re­lor dru­me­ții, do­cu­men­tându-mă des­pre ce me­rită vă­zut și care tra­see sunt mai pro­mi­ță­toare ca pe­i­saj. Atunci am dat peste niște ima­gini cu Pia­tra Sin­gu­ra­tică din mun­ții Hă­ș­maș și ca­bana de la poa­lele ei, iar fru­mu­se­țea lo­cu­lui m‑a în­dem­nat să o trec în­dată pe lista de ture a anu­lui 2015.

Și i‑a ve­nit rân­dul la sfâr­șit de iu­nie când, îm­pre­ună cu alți trei pri­e­teni, ne-am por­nit că­tre Har­ghita să află care este cul­mea se­cu­i­mii. Căci Hă­ș­ma­șul este așe­zat drept în mij­lo­cul co­mu­ni­tă­ți­lor se­cu­iești, flan­când din­spre ră­să­rit de­pre­siu­nea Ciu­cu­lui. Dru­mul până acolo a du­rat mai pu­țin de­cât am cre­zut, doar pa­tru cea­suri și ju­mă­tate, că­lă­u­ziți de Waze, des­pre care se cu­vine să spun câ­teva cu­vinte bune aici pen­tru că de mai multe ori m‑a dus la des­ti­na­ție cu pre­ci­zie, exact în tim­pul es­ti­mat, pre­ve­nindu-mă de ra­dare și alte pe­ri­cole. Mai greu a fost să gă­sim pen­siu­nea Kar­pa­tia din Sân­do­mi­nic, căci mar­ker-ul de pe Go­o­gle ne‑a tri­mis pe o uliță no­ro­ioasă, la vreo trei ki­lo­me­tri de ade­vă­rata lo­ca­ție a pen­siu­nii. Am în­cer­cat să ce­rem aju­tor și după vreo două în­cer­cări — limba ro­mână nu e chiar po­pu­lară pe acolo 🙂 — am ajuns la destinație.

N‑a fost chiar sim­plu să gă­sesc ca­lea cea mai les­ni­cioasă de a pla­ni­fica tura prin Hă­ș­maș, căci nu prea există va­ri­ante pen­tru o bu­clă de o zi care să te în­toarcă acolo unde ai lă­sat ma­șina și să și par­curgă punc­tele cele mai fru­moase ale ma­si­vu­lui. După multe în­cer­cări am ajuns to­tuși la o so­lu­ție in­te­re­santă: am lă­sat ma­șina în Sân­do­mi­nic, la in­ter­sec­ția unde por­nește spre dreapta dru­mul că­tre Bă­lan, iar de acolo am luat un auto­buz care ve­nea de la Bra­șov și mer­gea la Ră­dă­uți tre­când prin pa­sul Pân­gă­rați, acolo unde am co­bo­rât pen­tru a în­cepe tra­seul. Pu­team ast­fel să mer­gem îna­poi spre sud, în lun­gul cres­tei, prin po­iana Me­dieș, pe la Pia­tra Lu­naș, să ur­căm la Po­iana Albă și apoi pe vâr­ful Hă­ș­ma­șul Mare, iar apoi să co­bo­râm pu­țin până la Pia­tra Singuratică.

Hă­ș­ma­șul are un far­mec in­con­tes­ta­bil. Vă­ile largi care co­bo­ară că­tre nord-est, unde mun­tele se su­grumă brusc în che­ile Bi­ca­zu­lui, sunt spec­ta­cu­loase și ade­sea flan­cate de stân­că­rii care stră­ju­iesc pe­i­sa­jul, ie­șind ne­aș­tep­tate din mij­lo­cul pă­du­rii de mo­lid. Stâ­nile sunt mai rare, căci sunt li­mi­tate de exis­tența par­cu­lui na­țio­nal și sunt am­pla­sate mai jos de cre­astă. Po­ieni mari și în­tinse ca niște pla­iuri do­mo­lesc pa­sul dru­me­ți­lor, odihnindu‑i după ur­cu­șuri și pri­le­ju­indu-le pa­no­rame ge­ne­roase că­tre mun­ții dim­pre­jur. Orien­ta­rea e des­tul de fa­cilă dacă ai stu­diat pu­țin îna­inte harta locurilor.

O vorbă bună des­pre re­fu­giul din Po­iana Albă, nou con­struit și aflat într‑o stare foarte bună, chiar lângă un pârâu abu­n­dent, semn că nu prea seacă nici­o­dată — un loc unde me­rită să vii să pe­treci vreo două zile în na­tură. Sin­gu­rul lu­cru care m‑a în­tris­tat a fost că pe in­scrip­ția bi­lingvă — ma­ghiară și ro­mână — niște “pa­tri­oți” în­flă­că­rați au scri­je­lit cu­vin­tele ma­ghiare, în­cer­când să le șteargă. Nu pot să pri­cep ast­fel de ma­ni­fes­tări pros­tești, care îmi par inu­tile ațâ­țări ale ve­chi­lor con­flicte din­tre două na­țio­na­li­tăți care tre­buie să coa­bi­teze pe ace­leași pămân­turi. De ce să des­chizi me­reu ră­nile tre­cu­tu­lui, ca și cum n‑ai vrea să se vin­dece nici­o­dată? Cu ce te pot ame­nința niște cu­vinte ma­ghiare puse pe un refugiu?

De pe Hă­ș­ma­șul Mare am pu­tut cu­prinde cu pri­vi­rea în­treg ma­si­vul și am ză­rit spre nord im­pu­nă­to­rul Cea­h­lău, care se re­marcă prin înăl­țime la ori­zont. Ver­san­ții că­tre apus, spre iz­voa­rele Ol­tu­lui și Mu­re­șu­lui, sunt mai abrupți și mai stân­coși, dând Hă­ș­ma­șu­lui o ima­gine spec­ta­cu­loasă. Am co­bo­rât pu­țin până la Pia­tra Sin­gu­ra­tică, unde nu am ra­tat oca­zia de a es­ca­lada unul din tur­nuri pe un tra­seu mai ușor, pen­tru ne­spe­cia­liști. Pa­no­rama de pe Pia­tră e mi­nu­nată, dar pen­tru mine a fost și un pic în­fri­co­șătoare, căci spa­țiul de sus e des­tul de mic și sen­za­ția de pră­pas­tie îmi cam tăia ge­nun­chii și res­pi­ra­ția. Un lu­cru e cert: nu sunt un ama­tor de înăl­țimi amețitoare.

Am în­che­iat tura co­bo­rând în Bă­lan, un fost oraș mi­nier, o in­sulă de ro­mâni într‑o mare de se­cu­ime — pro­ba­bil aduși de prin di­verse col­țuri ale Ro­mâ­niei de că­tre re­gi­mul co­mu­nist, ca să lu­creze la mină. Mi­nele s‑au în­chis și nu prea știu cu ce ce se ocupă lo­cu­i­to­rii acum, dar nu pă­reau din cale afară de pros­peri. Am gă­sit o oca­zie care să mă ducă cei zece ki­lo­me­tri până la Sân­do­mi­nic, de unde am luat ma­șina și am re­cu­pe­rat pri­e­te­nii ce ră­mă­se­seră în Bă­lan să mă aș­tepte. Iar seara s‑a în­che­iat la ace­eași pen­siune Kar­pa­tia, cu oa­meni foarte os­pi­ta­li­eri în ciuda di­fi­cul­tă­ți­lor cu limba ro­mână, cu gu­laș și o ex­ce­lentă bere de Ciuc pro­dusă ar­ti­za­nal în Sân­si­mion (Csiki Sör). Cul­mea se­cu­i­mii nu ne‑a dezamăgit.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. ioan_v

    păi cu Ponta stimabile?(ăla din stânga ta) ☺


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.