Anul trecut, în prag de toamnă, urcasem cu prieteni în Buila-Vânturarița și ne minunasem împreună de frumusețea acestui munte mai puțin știut. Trudisem din greu până în curmătura Builei, la refugiu, dar adevărata frumusețe a peisajelor avea să ni se înfățișeze abia când am ajuns în muchia vârfului Buila și apoi pe tot drumul de pe creastă, către vârful Vânturarița. De pe marginea stâncăriilor care se prăbușesc spre nord-vest în fața ochilor ni s‑a desfășurat culmea munților Căpățânii, masiv din care — de fapt — și Buila-Vânturarița face parte.
Mi-am zis atunci în gând că într‑o zi o să urc și pe culmile acelea, despre care citisem că‑s chiar mai înalte decât ale Builei, sumețindu-se până dincolo de 2100m înălțime. Și iată că, la sfârșit de iulie, ziua aceea a venit. Ne-am adunat o trupă de cinci prieteni și într‑o vineri seară am pornit la drum spre Mălaia. Planul era să dormim acolo, apoi cu una dintre mașini să mergem până la lacul Petrimanu, pe valea Latoriței și de acolo să urcăm în creastă, luând drumul binecunoscutului traseu de creastă, banda roșie.
Nu‑s multe de povestit despre drumul în sine până la Mălaia, poate doar că niciodată n‑am prins autostrada A1 și valea Oltului așa de aglomerate. După două beri și-un duș cald, ne-am dus la culcare căci ziua ce urma se anunța lungă. Și chiar așa a și fost.
Drumul cu mașina pe valea Latoriței a fost foarte interesant. Cheile sunt foarte frumoase ca peisaj, iar drumul e îndeajuns de bun ca să‑l poți face cu orice mașină ce are o gardă la sol rezonabilă. Într-un singur punct e o mică provocare: de pe un versant a curs piatră multa peste drum și reparația făcută cu un buldozer a lăsat în urmă o înălțare destul de mare a patului drumului — cu puțină atenție se poate trece fără probleme. După vreo 50 de minute am ajuns la lac, la cabana Petrimanu, unde am lăsat mașina și am apucat pe o potecă la deal, spre creastă.
Cabanierul, un tip nu tocmai prietenos, ne‑a spus că nu mai e marcaj până sus la curmătura Oltețului, pentru că pădurea bătrână a fost exploatată, iar cea tânără e foarte deasă și nu se mai vede poteca, așa că singura variantă rezonabilă era să ținem poteca de lângă cabană până dă în drumul forestier și de acolo să urmăm drumul până sus în curmătură. I‑am spus că avem hărți și GPS, dar el a dat din mână neîncrezător, zicând că hărțile‑s greșite și cu GPS-ul nu ne descurcăm, mai bine să întrebăm pe unii și alții. În mintea mea m‑am întrebat de ce nu face el un marcaj nou, dacă tot e om al pădurii acolo, dar mai apoi m‑am lămurit că preocupările lui sunt altele decât drumeții de tipul nostru, când a strigat după noi că nu trebuie să lăsăm mașina așa, în voia sorții, nesupravegheată de nimeni. Probabil vroia un mic bacșiș ca s‑o “păzească”.
După câteva mici deviații și confuzii, am reușit să ajungem pe potecă la drumul forestier. De fapt, dacă am fi continuat cu mașina dincolo de cabană, după un kilometru am fi început să urcăm spre creastă — drumul este absolut practicabil și traversează muntele până în partea cealaltă, la Polovragi. Noi nu venisem însă pentru raliu de coastă. 🙂
Până în curmătura Oltețului n‑am prea văzut nici urmă de marcaj, doar ici și colo semnele unui fost traseu cu punct albastru, însă nu ai cum să te rătăcești, drumul te duce fără greș. În curmătură am dat peste o mare și veselă adunătură de țigani care erau la strâns afine — umpluseră niște butoaie și se strânseseră în jurul mașinilor cu care urmau să coboare. Noi am studiat stâlpul indicator din curmătură și am luat‑o spre stânga, tot pe un drum, înconjurând în urcare vârful Bou. De aici traseul apucă linia crestei, pură pășune alpină, cu mici urcușuri și coborâșuri, ocolind mai toate vârfurile. Spre nord se desfășoară culmile munților Latoriței și, ceva mai în spate se ghicesc munții Lotrului. Spre sud văile coboară domol spre satele vâlcene, presărate cu stâne aflate cam la limita unde se găsește apă. Interesant, mai toate stânile pe care le-am întâlnit aveau niște potăi pitice drept păzitori de oi — n‑or fi urși pe-acolo?
După ce am trecut printre vârfurile Nedeii drumul a coborât tot mai mult către șaua Funicelu. Dincolo de ea se vedea vârful Căpățâna, abrupt și aparent inabordabil. Ne-am oprit să vorbim cu niște ciobani și să‑i întrebăm de drum, dar mai mult ne-au confuzat. Până acolo nu văzusem prea des banda roșie, dar din loc în loc — mai ales în șei — exista câte un stâlp indicator. Ciobanii ne-au zis că dincolo de șea nu mai e traseu și nici indicatoare și potecile nu duc spre vârful Ursu, ci se lasă la o stână dintr‑o vale. De obicei oamenii ăștia știu ce vorbesc și asta ne‑a cam descumpănit nițel — pe mine nițel mai mult căci mi-am amintit caznele din Iezer când am luat‑o de‑a dreptul la deal și ne-am rupt picioarele pe niște coaste abrupte.
Am mers mai departe cu gândul că, dacă se dovedeau adevărate informațiile lor, ne întorceam să înnoptăm la refugiul Cășărie care se vede spre dreapta și mai la vale de deasupra curmăturii Funicelu. Dar ceea ce ne‑a spus ciobanii n‑avea nici o legătură cu realitatea. Pentru prima dată am părăsit drumurile forestiere, pe o potecă ce urcă înșurubat pe lângă vârful Căpățâna și pe care, culmea, începe să apară și marcajul pe pietre, cam vechi, dar vizibil. După jumătate de oră răzbisem până la un izvor anemic de sub vârf, aflat chiar în potecă — probabil că pe vreme de secetă apa dispare. De aici a fost un urcuș lent către vârful Ursu, la 2124 m, de unde am putut vedea panorama munților Buila-Vânturarița care-și expuneau abrupturi stâncoase în lumina apusului.
Refugiul Ursu, aflat pe un picior chiar sub vârf, ne aștepta cu o adunare zgomotoasă de femei care găteau la un ceaun și de bărbați cam afumați. Veniseră toți cu două mașini de teren pe drumul de macadam (foarte bun calitativ) care aveam să aflăm că urcă din Vaideeni și erau puși pe chefuială. Ne-au întâmpinat cu niște țuică puțin cam dubioasă și ne-au asigurat că avem și noi loc în refugiu — că e dreptul nostru, de montaniarzi — dar la puțin timp după aceea au hotărât să plece în altă parte, pe la vreo stână probabil, pentru că mai erau de venit prieteni de-ai lor și n‑am mai fi încăput toți acolo. Erau cam gălăgioși, așa că n‑am să ascund faptul că ne-am bucurat că ne-au lăsat stăpâni peste refugiu pentru o noapte.
Condițiile sunt foarte bune la refugiu. Priciurile au un strat de burete gros peste scânduri, iar jos e chiar și un fel de pânză în chip de lenjerie. Este și sobă pentru vremea rece, iar în fața intrării este o vatră amenajată și acoperită unde se poate găti liniștit. Lemne erau destule, tăiate, dar nu crăpate, deci fără topor cam greu să faci foc — noi am avut noroc că gașca veselă dinaintea noastră lăsase un jar zdravăn pe care am putut arde niște bucăți mai groase de lemn. La doi pași e și o captare de apă, ba chiar și o budă amenajată și foarte curată, chiar dacă n‑avea ușă.
A doua zi am urcat înapoi în creastă și ne-am continuat drumul spre est, pe sub câteva vârfuri și prin câteva curmături, până la curmătura Zănoaga unde am luat‑o spre nord, la vale, spre Mălaia. La stâna Zmeuret am găsit un cioban care chiar știa muntele și care ne‑a îndrumat spre poteca ce coboară în sat. Traseul este însă îngrozitor de abrupt, genunchii sunt solicitați la maximum — când am ajuns jos pur și simplu nu-mi mai controlam picioarele, puneam un pas în fața celuilalt mai mult din inerție. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi să urci pe acolo.
Concluzii? Munții Căpățânii sunt frumoși, dar foarte antropizați. Peste tot sunt drumuri de macadam și mai mereu întâlnești mașini care urcă și coboară. Era plin de oameni veniți la strâns de afine, deși n‑am văzut o producție prea grozavă pe unde am trecut. Pe muntele lui Roman, care urcă dinspre Vaideeni, e plin de vile și pensiuni, ba chiar și o mânăstire chiar într-un vârf. Imaginați-vă că sub vârful Ursu este o captare de apă după toate regulile artei, cu canale în lungul drumului ce coboară spre refugiul Ursu și mai departe spre Piatra lui Roman. Traseele sunt lungi și line dacă urcați dinspre sud și abrupte dacă veniți dinspre nord. Creasta e domoală, fără urcușuri prea istovitoare, dar distanțele sunt destul de mari.
Am citit de curând că se va face Transcăpățâna, “o şosea lungă de 30 de km, care străbate cerul Vâlcii, mângâind fagii, molizii, brazii, şerpuind ca o viperă printre bujorii de munte, modelând stâncile nopţii şi culegând stele”. Sună foarte poetic, dar asfaltul nu prea mângâie nimic, în schimb aduce gunoiul și mitocănia în vârful muntelui, alungă animalele sălbatice și distruge singura bogăție pe care Carpații o au, după părerea mea: sălbăticia autentică. De fapt Transcăpățâna există deja, în varianta de macadam. Și nu sunt sigur că e o veste bună. Vă las pe voi să judecați.
Lasă un comentariu