/ Munții Tătaru / România

De mai multă vreme mă tot gân­deam la mun­ții Tă­taru și la o raită pe cre­asta lor, nu pen­tru că ar avea înăl­țimi spec­ta­cu­loase, ci mai de­grabă pen­tru că bă­nu­iam niște pri­ve­liști spec­ta­cu­loase spre Ciu­caș și Si­riu. Așa că am dat sfoară în țară prin­tre pri­e­te­nii cu care ies pe munte și am pus la cale tura. Mulți am fost la în­ce­put, pu­țini am ră­mas până la urmă: doar doi com­ba­tanți pen­tru des­chi­de­rea se­zo­nu­lui de anul ăsta. Pen­tru că viața e complexă. 🙂

Așa­dar îm­pre­ună cu Alin, obiș­nu­i­tul meu par­te­ner de po­teci montane, ne-am suit în ma­șină într‑o mi­nu­nată di­mi­neață de du­mi­nică și am por­nit spre va­lea Dra­j­nei. După vreo două cea­suri de con­dus vi­te­jește, câ­teva bâ­j­bâieli și o ten­ta­tivă ne­re­u­șită de a urca cu ma­șina pe o uliță nă­mo­loasă și abruptă, un să­tean din Slon ne‑a lu­mi­nat pe unde tre­buia să mer­gem — la o tro­iță, ime­diat după ce se ter­mină as­fal­tul în Slon, se face la dreapta și pe-acolo dru­mul e abor­da­bil cu orice fel de auto­tu­rism. Așa am ajuns un­deva dea­su­pra sa­tu­lui și am fi pu­tut con­ti­nua încă vreo doi-trei ki­lo­me­tri, după cum aveam să con­sta­tăm, ceea ce ar fi scur­tat bi­ni­șor lun­gi­mea tra­se­u­lui. Nu­mai că la vre­mea aia încă nu știam ce ne așteaptă…

Am por­nit deci la deal cu en­tu­zi­asm, pe o vreme ușor schim­bă­toare. Eu eram la prima ie­șire pe munte după ce am slă­bit și eram cu­rios cum mă mișc când am 13 kg mai pu­țin. Drept pen­tru care l‑am cam aler­gat pe pri­e­te­nul meu, mai de­grabă ne­in­ten­țio­nat, pen­tru că mi se pă­rea că am pa­tru plămâni și șase pi­cioare. Nici nu se poate des­crie sen­za­ția de ușu­rință pe care o ai după ce ai dat jos șun­cile de pe bu­rtă și picioare.

Tra­seul nu e spec­ta­cu­los în nici un fel, e doar o măr­șă­lu­ire în lun­gul unui drum fo­res­tier de cre­astă care stră­bate pă­șu­nile mun­te­lui. De o parte și de alta însă pe­i­sa­jul este foarte fru­mos, așa cum bă­nu­iam, mai ales după ce se trece de Vâr­ful lui Crai (1472 m) și se ivesc mun­ții Ciu­caș și Si­riu. De sub vârf am fă­cut un fel de plan de tură, ur­mă­rind vi­zual tra­seul dru­mu­lui până la Ta­bla Bu­tii — pă­rea de­parte și parcă nu, așa că am de­cis că mer­gem încă vreun ceas și pe urmă ho­tă­râm dacă pu­tem ajunge până la ci­mi­ti­rul ero­i­lor sau nu.

S‑a do­ve­dit că am re­u­șit, în ciuda ce­lor 28 de ki­lo­me­tri par­curși în to­tal în ziua aceea, da­to­rită rit­mu­lui sus­ți­nut pe care l‑am avut și a fap­tu­lui că cre­asta Tă­ta­ru­lui este des­tul de plată după ce treci de pri­mul vârf înalt. Sin­gu­rul in­con­ve­nient a fost ză­pada care se to­pea și por­țiu­nile cu no­roi de pe drum. Nici nu te pu­teai ho­tărî dacă e mai bine în clisa mo­cir­loasă sau în ză­pada apoasă care îți scu­funda fi­e­care pas. Așa că am avut parte al­ter­na­tiv de am­bele, pen­tru că așa e pri­mă­vara, în mus­tul ză­pe­zii cum se zice.

Am prân­zit ra­pid la Ta­bla Bu­tii și am por­nit îna­poi, spo­ro­vă­ind des­pre una și alta — după 20 de ani se pare ca încă n‑am epu­i­zat toate su­biec­tele de dis­cu­ție cu Alin 🙂 — și co­men­tând fap­tul că tra­seul ăsta s‑ar preta la o tură de două zile cu bi­ci­cle­tele: ur­cuș din Slon, apoi cre­asta Tă­taru, vâr­ful Tă­taru și co­bo­râre spre Si­riu pe la dru­mul stra­te­gic, până jos la Ne­hoiu. Cu o haltă de o noapte un­deva pe la Ta­bla Bu­tii. Deci cu cor­tul. Sună bine. Poate la vară. 😉


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.