Fiecare urcuș pe munte are istoria lui, uneori mai banală, alteori mai spectaculoasă. Și câteodată ceea ce face spectaculoasă ascensiunea nu ține neapărat de traseul ales, ci mai degrabă de cei care-și întâlnesc propriile limite și îndrăznesc să și le depășească. Nu vă grăbiți să concluzionați că vă voi spune o poveste despre recorduri — limitele despre care vreau să vă spun nu sunt în vecinătatea performanțelor sportive, ci izvorăsc din perseverență și din curajul de a încerca să te întreci cu tine însuți atunci când pare imposibil.
Weekend-ul trecut o trupă de șapte prieteni am pornit să urcăm vârful Moldoveanu. Punctul de plecare a fost cabana Capra, de unde am urcat prin căldarea Capra spre Fereastra Zmeilor, apoi am prins traseul de creastă și am mers pe el până la ținta finală, după care ne-am întors până la cabana Podragu. Unora le va părea banal, deși i‑aș suspecta un pic de aroganță: diferența pozitivă de nivel este de vreo 2.000 metri, deci traseul nu e chiar o glumă, chit că are doar vreo 20 de km lungime. Însă pentru fiecare dintre noi a existat o miză suplimentară, asumată sau nu de la bun început. Încercați să vă imaginați că faceți traseul ăsta în mijlocul unei diete ketogenice după ce ați eliminat complet din alimentație carbohidrații și orice formă de zahăr și ați slăbit peste zece kg în ultimele trei săptămâni. Sună ceva mai interesant, nu? Sau imaginați-vă că aveți o condiție fizică bună în general, dar n‑ați mai avut ocazia — din varii motive — să faceți efort susținut de peste șase luni și asta e prima ieșire. Destul de provocator, așa‑i? Sau închipuiți-vă că nu sunteți deloc, dar deloc, iubitor de prăpăstii și culmi înguste și trebuie să traversați zona Trei pași de moarte, apoi culmea îngustă de dinainte de vârful Mircii și în fine cățărarea nu tocmai confortabilă de pe Moldoveanu. Nu sună foarte amuzant, este?
În plus, vremea s‑a jucat cu noi tot drumul, ne‑a pedepsit cu vânt rece și nori, ne‑a ascuns vederii vârfurile de peste 2400 m, ne‑a aruncat ici și colo două raze de soare, doar cât să ne tachineze puțin și ne‑a amenințat să nu vedem nimic de pe Moldoveanu. Într-un final s‑a milostivit totuși și a împrăștiat nițel norii când eram sus, nu într-atât cât să vedem prea departe, dar îndeajuns ca să nu rămânem cufundați în laptele ceții. După ce am coborât, ca să ne facă în ciudă, a dezvelit complet vârful de nori și l‑a îmbrăcat în câteva minute de soare, dar era deja prea târziu — satisfacția reușitei nu mai putea fi umbrită de nimic. Așa că vremea, ca să ne mai încerce nițel, ne‑a mai trimis și o aversă de vreo 15 minute, cu tunete și fulgere. Am trecut și prin asta cu bine și am ajuns la Podragu unde ne aștepta o masă caldă, un pat uscat și un sac de dormit confortabil. Iar a doua zi, pe traseul cruce albastră prin căldarea Podrăgel, a fost mai mult prin nori până la Fereastra Zmeilor, iar de acolo, la coborâre, un soare strălucitor încerca să ne facă în ciudă că abia acum se arată, când noi plecăm.
Deasupra unei ciorbe fierbinți, la cabana Capra, am inventariat împreună cele două zile, amuzați de momentele dificile, bucuroși de reușite și mândri de limitele depășite. Și, ca de obicei, ultimul cuvânt al turei a fost gândul la următoarea ieșire. Pentru că dacă ceva e sigur e că mai avem încă multe limite de învins. Unele pe care le știm și încercăm să le depășim, altele despre care aflăm atunci când le testăm. Și chiar dacă pentru mine traseul ăsta a fost un alt fel de test, unul de anduranță și rezistență la efort susținut, chiar dacă cred că am trecut acest test cu notă mare, tura asta pe munte n‑o să mi‑o amintesc pentru succesul personal. Tura asta a aparținut prietenilor mei care s‑au depășit pe ei înșiși, care și-au atins limitele și au decis să treacă dincolo de ele. Mă înclin în fața efortului și curajului lor și le spun — deși sper că deja știu — că sunt fericit că am fost și negreșit vom mai fi împreună pe munți.
Lasă un comentariu