Warning: Undefined variable $terms_list in /var/www/html/sorin/wp-content/themes/Traveler/single-gastroblog.php on line 6

Știu că mul­tora li se pare un sa­cri­le­giu să pui apă în vin, dar mie unul îmi place șpri­țul. Eu gă­sesc că ma­nie­ris­mele as­tea le­gate de vin sunt nițel de­pla­sate — până la urmă bem vi­nul pen­tru a ne face plă­cere, nu pen­tru a în­de­plini ri­tu­a­luri com­pli­cate. Dar am să ad­mit că nu în orice vin se poate pune si­fon, există o bună cu­vi­ință și în această pro­blemă — chiar dacă nu e scris ni­că­ieri un co­dex pre­cis, se su­bîn­țe­lege că tre­buie ales cu grijă vi­nul de spriț.

Iar când vine vorba de a alege vi­nul, Fe­teasca Re­gală de la Ji­d­vei — cea din gama po­pu­lară, cu­nos­cută și sub de­nu­mire de “Două ță­rănci” — e pre­fe­rata mea. Are exact com­bi­na­ția aceea de vi­o­iciune fruc­toasă și aci­di­tate ră­co­ri­toare pe care o caut atunci când mi‑e sete. Pen­tru că tre­buie să adaug că sunt un fer­vent sus­ți­nă­tor al re­țe­tei cla­sice a șpri­țu­lui de vară: o tre­ime vin, două tre­imi apă minerală.

Pro­ba­bil că pre­fe­rința mea e mo­ti­vată și de gus­tul pe care mi‑l amin­tește acest vin, gus­tul șpri­țu­ri­lor bă­ute de bu­ni­cul meu în vre­mea când eram li­cean la Câm­pu­lung. Au tre­cut mulți ani de atunci, dar nu pu­team să uit aceste amă­nu­nte ale unei lumi des­pre care pu­țini mai sunt aceia care pot de­pune măr­tu­rie. Bu­ni­cul meu — ad­mi­ra­tor de­vo­tat al ci­vi­li­za­ției aus­triece, sub stă­pâ­ni­rea că­reia se și năs­cuse în 1912 — iu­bea șpri­țul și‑l so­co­tea sin­gura bă­u­tură demnă de aten­ție. Din când în când să­vâr­șea aven­turi ba­hice mai pre­lun­gite în care îl în­so­țeam când eram în­gă­duit, as­cul­tând po­vești din tim­puri tre­cute. Așa am aflat des­pre în­chi­so­rile co­mu­niste și des­pre de­ți­nu­ții po­li­tici — bu­ni­cul fu­sese unul din­tre ei — des­pre răz­boi, des­pre le­gio­nari, des­pre la­gă­rele din Si­be­ria, des­pre co­lec­ti­vi­zare, des­pre cum e să-ți re­iei viața de la zero de trei ori și să iz­bân­dești de fi­e­care dată.

Pen­tru mine șpri­țul este su­por­tul in­e­ga­la­bil al con­ver­sa­ției, al po­veș­tii, li­chi­dul care gre­sează as­pe­ri­tă­țile umane, to­pindu-le într‑o to­tală bo­no­mie. Be­ția cu șpriț nu e nici­când vi­o­lentă, cum se în­tâm­plă când bei țu­ică și pă­lincă, ci sur­vine lent, ca o în­vă­lu­ire trep­tată care lasă loc me­lan­co­liei și na­ra­țiu­nii. Vara șpri­țul te ră­co­rește, iarna te în­vi­o­rează din ur­su­ze­nia me­teo-de­pen­den­ței.  Dar mai ales șpri­țul îmi amin­tește de un mod de a trăi care acum pare pier­dut de­fi­ni­tiv, cu oa­meni care se bu­cu­rau de viață chiar dacă mun­ceau din greu, iar dru­mul le era me­reu pre­să­rat cu obs­ta­cole. O lume în care oa­me­nii co­mu­ni­cau cu ade­vă­rat și gă­seau timp să se bu­cure îm­pre­ună, as­cul­tând o poveste.

Vă las în fi­na­lul aces­tei mo­deste ple­doa­rii în com­pa­nia in­e­ga­la­bi­lu­lui An­drei Pleșu, ale că­rui rân­duri des­pre șpriț mi se par me­mo­ra­bile prin as­cuți­mea ob­ser­va­ției și fi­ne­țea nuanțelor.

O vir­tute esen­ți­ală și chin­te­sen­ți­ală a șpri­țu­lui e vo­lu­bi­li­ta­tea lui “în­țe­pă­toare”. În șpriț vi­nul și apa de­vin so­nore, au ae­rul că gra­se­iază și bâr­fesc. Go­n­fla­țiu­nea care în­so­țește sub­sec­vent li­ba­ți­ile e o pa­ra­bolă a eu­fo­riei, a or­go­li­u­lui și a non­șa­lan­ței flo­rante… Aci­di­ta­tea poate fi pom­poasă, dar și fe­no­men ori­gi­nar al iro­niei. Vi­nul e ser­mo­ni­zant, șpri­țul e zglo­biu și sar­cas­tic, după cum be­rea e pla­cidă, po­pu­lară, în­tre ve­se­lie gre­gară și bo­no­mie mo­no­si­la­bică. Mi­tică e de ne­gân­dit fără bă­ș­că­lia spu­moasă a șpri­țu­lui. Mi­tică nu e bal­ca­nic. E cen­tral-eu­ro­pean. “Bu­cu­reș­tean par ex­ce­l­lence”? A se slăbi! Mi­tică e vienez.

Ni­meni nu bea fără do­rința de a ob­ține ver­ti­jul, mi­cul de­lir. Dar dacă re­curgi la spir­turi acute, la “tă­rii” răs­tite, riști să ai efec­tul prea re­pede, fără vo­lup­ta­tea acu­mu­lă­rii. Be­ția care re­tează scurt, ca lo­vi­tura de dam­bla, e ru­di­men­tară. Bă­u­to­rul nu vrea doar sa bea efi­cient; vrea să bea mult. Or, din acest punct de ve­dere, șpri­țul e de ne­în­lo­cuit. El oferă dezal­te­ră­rii per­spec­tive in­de­fi­nite, în­gă­duie cursa lungă, per­for­manța “la ki­lo­me­tru”. Ase­me­nea li­co­rii amo­roase a su­fis­mu­lui, el pre­feră po­se­siu­nii aș­tep­ta­rea. Bă­u­to­rul de șpriț este un spe­cia­list al amâ­nă­rii. La fel cen­tral-eu­ro­pea­nul. Des­ti­nul lui se de­fi­nește prin dex­te­ri­ta­tea de a în­târ­zia, de a se pierde în in­ter­mi­na­bile ne­go­ci­eri, di­gre­siuni și eschive.

To­tul se poate amâna: be­ția, de­ci­zia, fe­ri­ci­rea, is­to­ria… Iar dacă fi­lo­zo­fia aceasta este ti­pică pen­tru Eu­ropa cen­trală, se mai poate în­doi ci­neva că apar­ți­nem ace­lu­iași spa­țiu? Fi­rește că nu. Pen­tru noi șpri­țul nu e, așa­dar, un ca­pri­ciu oa­re­care, un ta­biet ali­men­tat în­tâm­plă­tor. E o șansă ge­o­po­li­tică, una din că­ile cele mai ra­pide — poate sin­gura — spre Europa.

An­drei Pleșu

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.