În cartea sa, Lacrimi și sfinți, Cioran spunea: “Totul, în afara delirului, este o închipuire. Lumea se creează in delir. Dacă în creierul tău nu se învârte tot cosmosul, nu existați nici unul.” Nu știu sigur dacă de la aceste cuvinte s‑a inspirat Mircea Dinescu când a pornit restaurantul său de pe Șelari. Eu însă am intrat acolo cu gândul acesta.
Nu‑s un foarte mare suporter al patronului. Admir poezia scrisă la tinerețe, am admirat și ascuțimea stilului jurnalistic în vremea Academiei Cațavencu și a revistei Plai cu boi, dar vremurile mai apropiate nouă, în care s‑a înregimentat politic și a devenit trâmbiță de partid, m‑au dezamăgit. Și când cineva te dezamăgește tinzi să subapreciezi chiar și ideile si gesturile care altminteri ți-ar fi fost pe plac. Incursiunile lui gastronomice la moșia de la Cetate, prezentate pe sticla televizorului, nu m‑au convins, deși admit că promovează idei cu care sunt de acord în principiu: cultura gastronomică românească autentică, produse de calitate, făcute în casă. Prejudecățile noastre ne alterează din păcate percepțiile. Veți înțelege de ce am avut o strângere de inimă în privința restaurantului, îndoindu-mă de obiectivitatea cu care îl voi privi.
Dar la Lacrimi și sfinți mi‑a plăcut. Nu sunt entuziasmat, nu‑l declar cel mai cel restaurant în care am intrat, dar are plusurile lui indiscutabile. M‑a ajutat în a‑l aprecia excelenta saramură de crap — picantă exact cât trebuie, din pește suficient de mare ca să n‑aibă supărător de multe oase și suficient de mic ca să nu fie carnea grasă — iar Crâmpoșia oltenească de la Cetate s‑a dovedit un însoțitor demn de laudă. Am avut și plăcuta surpriză de a‑mi fi gâdilat orgoliul de amator de șpriț, când chelnerul mi‑a spus că au și un sifon alături de vin — am spus da cu bucurie și seara a căpătat lumina aceea simplă și primitoare pe care ar trebui s‑o aibă o cârciumă românească de bun simț.
Mi‑a fost puțin frică să comand la sfârșit găluști cu prune — am văzut atâtea rateuri ale acestui minunat desert, încât m‑am temut că seara ar putea fi compromisă. Dar bucătăria lui Dinescu nu s‑a făcut de râs și‑a încununat totul cu un tur de forță: găluștile sunt făcute cu bun gust și pricepere, chiar dacă nu atât de aproape de rețeta tradițional-țărănească, ci mai degrabă sofisticat-urban.
Nu‑i o cârciumă ieftină, dar nu‑i nici exagerat de scumpă. Nu te duci să te îndopi, dar nu pleci flămând după o cină obișnuită. Nu e un ambient seducător, dar e plăcut prin simplitate. Lăutarii sunt parte din peisaj, deși uneori devin puțin prea zgomotoși pentru gustul meu. Lacrimi și sfinți e un loc în care te duci pentru o seară plăcută împreună cu prietenii. Accentul nu cade pe fițoșenia locului, pe meniul pantagruelic sau pe abundența băuturii. Toate sunt îndeajuns prezente ca să te însoțească, fără să te epateze. Iar ție îți rămâne doar să alegi compania plăcută în care să experimentezi totul.
Lasă un comentariu