Cam pe la vremea lui gustar, când căldurile verii sunt în toi și serile se lasă peste dealuri ca o dorită, dar neîmplinită făgăduință de răcoare, mergeți prin vie. Strugurii vi se vor înfățișa făloși, plini de sevele pământului, promițându-vă să le transforme în rotunjimile de zahăr ale mustului. Dar încă nu‑i vremea, încă nu‑i timpul. Și totuși, îndemnați de o toană, închipuiți-vă că ați rupe o boabă necoaptă de aguridă și ați rupe‑o între dinți.
Un bob zăbavă, am uitat să vă spun că ar fi trebuit să luați cu voi o cană de vin din anul trecut, așezat și cumpănit în arome, temeinic și neschimbător, poate un pic dulceag, deși nu prea. De îndată ce boaba aguridei s‑a spart între dinți, sorbiți un pic din vinul matur, lăsați‑l să se amestece cu seva crudă și aromele ei fruste, fără grabă. Zăboviți-le toate o clipă pe limbă, dați-le timp să se combine și, tocmai când armonia pare că s‑a stabilit, mai adăugați un pic de vin vechi, atât cât să împingă tot gustul de‑a latul și lungul limbii, să explodeze în cerul gurii și să alunece nestingherit pe gât.
Asta‑i Crâmpoșia.
Lasă un comentariu