Cei ce nu vor să te cunoască

29 iulie 2015

Trec pe lângă noi în fi­e­care zi. Une­ori îi re­mar­căm, al­te­ori nu. Tre­cem și noi ab­senți mai de­parte și nu ne în­tre­băm ce e cu ei. Sunt oa­me­nii-care-as­cultă-mu­zică, oa­me­nii-cu-căș­tile-au­dio. As­cultă mu­zică, îți spui, as­cultă mu­zică. Nu te aud, nu te văd. În­tre tine și ei e un gol, in­de­cent și je­nant. În­tre tine și ei e de­cla­ra­ția lor de dez­a­vu­are: nu vreau să te cu­nosc. Dacă pri­vești atent vei ve­dea sem­nele dis­tan­ței pe care au pus‑o în­tre ei și tine.

Vei ob­serva pri­vi­rea ab­sentă, des­prinsă de re­a­li­ta­tea în­con­ju­ră­toare, plu­tind parcă peste cei­lalți, tre­când prin oa­meni și obiecte ca și cum ni­meni nu ar fi acolo. Au ae­rul că nu ob­servă pe ni­meni, că sunt sin­guri într-un loc pus­tiu — ochii sunt fi­cși pre­cum ai fan­to­me­lor din fil­mele ani­lor ’60, care plu­teau ete­ric și ne­re­a­list peste ima­gi­nile fil­mate, su­ge­rând in­ter­sec­ta­rea în­tâm­plă­toare a două lumi pa­ra­lele că­rora nu le e în­gă­duit să co­mu­nice. Ai sen­ti­men­tul stra­niu că ești ino­portun, că in­co­mo­dezi. Dacă for­țezi in­ter­sec­ta­rea pri­vi­ri­lor, își în­torc ca­pul, dar nu brusc, ci lent ca și cum de fapt nu te-ar fi vă­zut. Dacă le vor­bești, te ig­noră sub pre­tex­tul că nu te aud — tre­buie să in­siști și să țipi ca să te audă. Abia atunci poate vor ac­cepta să-și dea căș­tile la o parte și să te as­culte, pri­vindu-te cu vi­zi­bilă ne­plă­cere. Di­a­lo­gul este ori­cum ra­tat din start.

Cei ce nu vor să te cu­noască, cei ce se în­chid în ce­ta­tea pro­pri­u­lui lor ego, sunt une­ori smulși de acolo în mod vi­o­lent. Pa­ra­do­xal, lu­mea pe care o evită dă bu­zna peste îm­pă­ră­ția lor per­so­nală și une­ori îi ex­pe­di­ază di­rect în îm­pă­ră­ția veșnică.

Din ce în ce mai mulţi ro­mâni îşi pierd vi­aţa pen­tru că as­cultă mu­zică la un vo­lum ri­di­cat atunci când merg pe stradă. Doi pie­toni mor în fi­e­care zi în Ro­mâ­nia, iar în trei ca­zuri din zece, acest lu­cru se în­tâm­plă pen­tru că nu au au­zit ce se în­tâm­plă în ju­rul lor.

Sursa: Risc de ac­ci­dent în ca­zul ce­lor care as­cultă mu­zică pe stradă


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Radu Cirstoiu

    So­rin, eu per­so­nal as­cult carti, nu mu­zica (nu ca e mai bine sau mai rau, dar asta e mo­ti­vul meu pen­tru a pune cas­tile pe urechi).
    De acasa pana la ser­vi­ciu fac cam 45–50 de mi­nute dus, 45–50 de mi­nute in­tors, pe care in loc sa le pierd frag­men­tat cu dru­mul pana la me­trou, ca­la­to­ria in me­troul ar­hi­plin, schim­ba­tul me­tro­u­lui, le cas­tig as­cul­tand o carte.

    Nu am so­ci­a­li­zat cu strai­nii nici ina­inte sa port cas­tile pe urechi, nu simt ca pierd mare lu­cru, din contra:
    — fap­tul ca aglo­me­ra­tia imi face dru­mul mai lung ma bu­cura pen­tru ca par­curg mai mult din carte
    — nu mai aud oa­meni mo­ro­ca­nosi, su­pa­rati pe vi­ata si pe se­me­nii lor pen­tru sim­plul fapt ca exista si ocupa ace­lasi spa­tiu (nu stiu de cate ori am au­zit vreun prost ori proasta mi­rat si in­dig­nat — “unde se duc/inghesiue fra­teee as­tia la ora asta?”)
    — nu mai aud po­ves­tile vre­u­nei tate, po­vesti in care me­reu ea e cea care are drep­tate si alte per­soane, care nu sunt pre­zente la dis­cu­tie, sunt rele si i‑au fa­cut si i‑au dres.

  2. Ina Elena Irimia

    Nu se vede ar­ti­co­lul din link. E des­pre cei cu căști în urechi? Că dacă da, pot ex­plica din per­spec­tiva proprie.

  3. Marius Stavilă

    In re­a­li­tate, do­na­to­rii sunt niste oa­meni extraordinari,


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.