Ne în­drep­tăm spre un nou scan­dal: pla­fo­nul pen­tru abu­zul în ser­vi­ciu. Cur­tea Con­sti­tu­țio­nală toc­mai a spus că tre­buie să existe un prag clar. Și eu cred că au drep­tate. În sen­sul că, atunci când co­miți o gre­șe­ală în exer­ci­ta­rea func­ției de ad­mi­nis­tra­ție pu­blică, tre­buie să existe o sumă ma­ximă pen­tru care so­ci­e­ta­tea spune că e ok, ai greșit, e ome­nesc, îți tre­cem cu ve­de­rea. Dacă pa­guba e prea mare, atunci to­le­ranța nu mai există, nu pu­tem să ier­tăm pros­tia sau in­com­pe­tența atunci când ai fă­cut o boa­cănă mare.

Dar nu poate exista nici un fel de prag atunci când este clară in­ten­ția. În ca­zul în care abu­zul în ser­vi­ciu a fost să­vâr­șit in­ten­țio­nat, în cu­noș­tință de ca­uză, nu tre­buie să existe nici un prag. Reaua in­ten­ție de a ca­uza pa­gube ce­tă­țe­ni­lor și ad­mi­nis­tra­ției nu este scu­za­bilă nici­o­dată, sub nici un pretext.

E sim­plu, nu?