Moar­tea plu­tește în aer prin­tre noi, parcă tot mai densă cu fi­e­care zi. Un du­ș­man neștiut, ne­vă­zut, care luptă pen­tru o ca­uză pe care n‑o în­țe­le­gem, atacă aproape zil­nic. Ma­șini in­tră în mul­țimi paș­nice și iau vieți sau schi­lo­desc oa­meni care nu sunt vi­no­vați în fața că­lă­i­lor de­cât prin ghi­nio­nul de a se afla în ca­lea lor. Nu e isla­mul, căci nu toți mu­sul­ma­nii au por­nit îm­po­triva creș­ti­ni­lor. Dar în nu­mele lui spun unii că ucid. Din­colo de ocean, la Char­lot­tes­vi­lle, su­pre­ma­ția al­bi­lor e la fel de crudă. Ne­o­na­zis­mul scoate ca­pul prin toată Eu­ropa. Ze­lea Co­dreanu re­naște nu aici, unde a lă­sat urme ne­gre în is­to­ria nu prea în­de­păr­tată, ci în Ame­rica. O do­vadă în plus că ura și vi­o­lența nu-și pierd nici­o­dată se­min­țele se­mă­nate în cre­ie­rul nos­tru pri­mar, de foste rep­tile care ucid pen­tru a su­pra­vie­țui. Pare că ni s‑a urât cu pa­cea și că­u­tăm cu lu­mâ­na­rea pri­cină de război.

Unii zic că deja sun­tem într-un răz­boi, alt­fel de­cât ce­le­lalte, în care ne lup­tăm cu noi în­șine, dor­nici să ne sfâșiem în­tre noi, ațâ­țați de vorbe meș­te­șu­git alese și ros­tite, de știri nea­de­vă­rate, de an­goase ră­sco­lite și în­tre­ți­nute cu grijă. Vor ajunge asa­si­na­tele în Ro­mâ­nia? Tre­buie să ne te­mem pen­tru noi în­șine, pen­tru fa­mi­li­ile noas­tre? S‑ar zice că nu, de vreme ce sin­gura grijă a trei mi­li­oane de ro­mâni este să se asi­gure că fa­mi­lia e mu­sai for­mată dintr-un băr­bat și o fe­meie, căci — spun ei — sin­gu­rul pe­ri­col ma­jor care ne paște e că o să vină ho­mo­se­xu­a­lii și o să ne con­ver­tească pe toți.

La­ura, o pri­e­tenă, spu­nea că Eu­ropa e a noas­tră, că nu tre­buie să ce­dăm în fața aces­tor asa­si­nate. Eu am re­pli­cat pe ju­mă­tate iro­nic, pe ju­mă­tate trist: a noas­tră a cui? a vic­ti­me­lor asa­si­na­te­lor? Nu cred că tre­buie să ce­dăm. Dar dacă Eu­ropa e a noas­tră, poate că ar tre­bui să ne ocu­păm mai mult de ea, poate că e vre­mea să tre­cem de la vorbe la fapte. Poate că ar tre­bui să pu­nem mai multă ener­gie în a ne în­griji de spi­ri­tul care ne animă și nu de ran­chiu­nile care ne cu­tre­ieră, de ide­ile care ne unesc și nu de cele care ne despart.