Fântâna care seacă uneori
/ Miniblog
22 mart.
2018

 152

M-am între­bat une­ori ce s-o fi întâm­plând cu artiș­tii care pleacă în tur­nee lungi prin lume și care la fie­care două-trei zile au o repre­zen­ta­ție în fața unui public nou, avid să-i vadă per­for­mând la cel mai înalt nivel, pen­tru că îi admiră și poate și pen­tru că au plătit un bilet care le îndrep­tă­țește aștep­tă­rile. Cum o fi să urci pe o scenă la fie­care două seri și să repeți ace­lași spec­ta­col, iar și iar, până la satu­ra­ție? Mai poți simți plă­ce­rea de a împăr­tăși emo­ția actu­lui artis­tic atunci când te-ai sătu­rat până peste cap de ace­eași pro­prie repre­zen­ta­ție, când ești deja exte­nuat fizic de lun­gi­mea călă­to­riei și obo­sit psi­hic de con­tac­tul cu mii de oameni care toți vor să păs­treze ceva memo­ra­bil din tine? Oare nu ajungi la un moment dat să te întrebi ce rost au toate astea, nu te bân­tuie gân­dul inu­ti­li­tă­ții efor­tu­lui tău, nu te macină spaima că toată faima și glo­ria sunt doar o pole­ială sub­țire pe care valul tim­pu­lui o va șterge îndată? Nu tră­iești o dez­nă­dejde, chiar și vre­mel­nică, sim­țind că ai vrea să oprești totul atunci și acolo pen­tru că șarada nu mai poate con­ti­nua?

Cred că mulți artiști trec prin momen­tele astea și poate că le vine din ce în ce mai greu să urce pe scenă în fie­care seară și să se pre­facă auten­tici și dedi­cați spec­ta­co­lu­lui. Alco­o­lul devine ast­fel lubre­fi­an­tul emo­țio­nal care îi ajută să intre în sta­rea psi­hică nece­sară pen­tru ca șarada să con­ti­nue. Apoi doar alco­o­lul nu mai e sufi­cient, e nevoie de dro­guri. Și lucru­rile alu­necă apoi tot mai departe, iar noi citim în presă des­pre cum au ajuns la dez­in­to­xi­care ori – mai rău – au murit din supra­doze. Dar ade­vă­rul e că lumea con­su­me­ris­mu­lui îi devo­rează nemi­los pe cei talen­tați. Regula lui «more is bet­ter» îi epu­i­zează. Ape­ti­tul fani­lor îi con­damnă la epu­i­zare.

Și mai cred că la fel se întâm­plă și în unele spor­turi. De pildă în tenis. Simona Halep nu e doar o jucă­toare, o spor­tivă, este o artistă a rache­tei care tre­buie să urce pe scena tere­nu­lui la fie­care câteva zile pen­tru a ne încânta pe toți cu talen­tul său. Lumea întreagă vrea să o vadă recu­pe­rând mingi aproape pier­dute, ser­vind, venind la fileu, fiind vic­to­ri­oasă. Noi, româ­nii, cu atât mai mult, căci îi atri­buim și povara repre­zen­tă­rii noas­tre per­so­nale – Simona e acolo ca să arate ce putem noi, să ne facă mân­dri de ceea ce sun­tem, să ne aline angoa­sele medi­o­cri­tă­ții. Dar la fel ca alți artiști, Simona pro­ba­bil că ajunge să obo­sească de atâ­tea tur­nee și jocuri și s-o fi între­bând de ce să mai con­ti­nue acum când banii nu mai sunt o miză sufi­cientă, iar glo­ria e deja împo­vă­ră­toare. Nu are posi­bi­li­ta­tea pali­a­ti­ve­lor uzu­ale ale artiș­ti­lor, alco­o­lul și dro­gu­rile, tre­buie să-și înfrunte demo­nii sin­gură și să-și găsească răs­pun­su­rile potri­vite care să o ducă mai departe, să poată alerga după urmă­toa­rea minge, să poată ima­gina urmă­toa­rea lovi­tură măi­as­tră. 

Iar une­ori poate că pur și sim­plu nu mai găsește resurse să se amă­gească sin­gură. Și atunci devine un zid de tăcere, surdă la cuvin­tele antre­no­ru­lui, oarbă la încu­ra­jă­rile publi­cu­lui, măcinându-și sin­gu­rul gând pe care îl mai poate gândi: să se ter­mine mai repede cal­va­rul ace­lui joc. Cred că asta s-a întâm­plat în semi­fi­nala de la Indian Wells. Simo­nei i-a secat fân­tâna entu­zi­as­mu­lui de a juca tenis. Și, din când în când, se va mai întâm­pla.


Dacă ai ceva de spus...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Ovi Tamasan
 (22 Mar 2018 - 7:48)
Excelent.
Meniu