Stă­team zi­lele tre­cute în faţa unei spă­lă­to­rii auto, în timp ce ma­şina mea era într-una din boxe. Pe tro­tuar, în faţa spă­lă­to­riei era des­tul de frig şi bă­tea vân­tul, dar nu m‑a atras de­loc “sala de aş­tep­tare” unde era fum de ţi­gară şi gă­lă­gia unui post de ra­dio. Mă ui­tam peste drum la cele câ­teva mici ma­ga­zine şi mi‑a atras atenţia o uşă albă, cu un geam mare, pe care scria “Exe­cu­tăm gar­ni­turi de fri­gi­der”. M‑am mi­rat să văd că mai există aşa ceva — un soi de doc­tor pen­tru gar­ni­turi de fri­gi­dere — şi m‑am în­tre­bat cât de mult tre­buie să uti­li­zezi un fri­gi­der până când gar­ni­tura tre­buie în­lo­cu­ită — pro­ba­bil că mai mult de 10 ani.

Am ob­ser­vat în ul­ti­mii ani cum au dis­pă­rut trep­tat toate aceste afa­ceri ale mi­ci­lor meş­teşu­gari şi azi e tot mai greu să gă­seşti un ate­lier de re­pa­ra­ţii te­le­vi­zoare, cea­sor­ni­cari, ci­zmari sau de pildă pă­lă­ri­eri. Ce s‑a ales de toţi aceşti oa­meni în vâl­toa­rea ne­bună a ul­ti­mi­lor 17 ani? Pro­ba­bil că ma­jo­ri­ta­tea au în­groşat rân­dul pen­sio­na­ri­lor, pen­tru că o bună parte a lor erau oa­meni vâr­st­nici. Ca­pi­ta­lis­mul a nă­vă­lit peste noi toţi şi a adus odată cu el tot ce avea bun şi rău — pe ne­si­mţite am tre­cut de la meş­te­rul care ne re­pară fri­gi­de­rul la agen­tul de vân­zări care ne con­vinge să‑l în­lo­cuim cu unul “no frost”. De la cea­suri la mo­bilă, de la te­le­vi­zoare la ma­şini to­tul este as­tăzi în­lo­cuit atunci când se strică sau chiar atunci când doar s‑a de­mo­dat. Pro­du­că­to­rii ne în­vaţă cu stă­ru­inţă acest prin­ci­piu.

Imi amin­tesc că am vă­zut la te­le­vi­zor un do­cu­men­tar des­pre Ja­po­nia şi des­pre mo­dul în care acolo aproape orice apa­rat este în­lo­cuit mă­car o dată pe an. Când se în­tâm­plă asta pro­pri­e­ta­rul scoate “ve­chi­tura” în stradă de unde este co­lec­tată de ma­şini de gu­noi spe­ci­ale. Erau chiar şi nişte ima­gini de pe o stradă cu case înşi­ru­ite şi la fi­e­care uşă era un mic de­po­zit de apa­ra­tură elec­tro­nică — pro­ba­bil era o zi spe­cială de co­lec­tare. Nişte mun­ci­tori cu mă­nuşi albe în­căr­cau te­le­vi­zoa­rele, DVD pla­yer-ele şi al­tele ase­me­nea într-un ca­mion care îna­inta cu vi­teza mel­cu­lui pe stradă. Şi atunci m‑am gân­dit că tre­buie să existe un pro­ces des­tul de com­pli­cat de dez­a­sam­blare a aces­tor apa­rate, pen­tru că Ja­po­nia este o ţară mică, unde spa­ţiul este foarte preţios — de­si­gur nu-şi per­mit să‑l ocupe cu mu­nţi de gu­noaie.

Gu­no­iul este efec­tul se­cun­dar al aces­tui nou con­cept de vi­aţă. Până nu de­mult cum­pă­ram un te­le­vi­zor sau un fri­gi­der pen­tru mulţi ani, în orice caz peste zece şi dacă, Doamne fe­reşte, se de­fecta îl du­ceam la re­pa­rat într-un ate­lier, în­gri­jo­raţi că nu îi vom mai găsi un leac po­tri­vit. Azi nu prea ne mai pasă atât de mult — ori­cum mo­de­lul pe care îl avem e de­mo­dat şi nu mai face mulţi bani aşa că îl arun­căm şi luăm unul nou. Mu­nţi de gu­noaie cresc vă­zând cu ochii şi n‑avem nici o în­gri­jo­rare că într‑o zi ne vor su­foca. Mai mult, ne-am apli­cat acest mo­del şi nouă — cei ce con­duc fir­mele în care mun­cim nu ne mai pri­vesc ca pe nişte oa­meni, ci ca pe ma­şi­nă­rii, nişte re­surse de care se fo­lo­sesc şi, dacă re­sursa nu e su­fi­cient de bună, nu o “re­pară”, ci o în­lo­cu­iesc. Mulţi din­tre noi, tra­taţi ast­fel, am de­ve­nit mer­ce­nari ci­nici, care îşi ne­go­ci­ază cu în­demâ­nare sa­la­ri­ile la an­ga­jare pen­tru că ştiu că vor fi arun­caţi peste bord atunci când firma nu va mai avea ne­voie de ei. Şi din tot acest con­ti­nuu pro­ces de în­lo­cu­iri re­pe­tate ale noas­tre cu noi înşine am pro­dus şi “gu­no­iul” cel mai ne­do­rit: oa­me­nii de la mar­gi­nea so­ci­e­tă­ţii, care ne vând ziare în in­ter­se­cţii şi ne spală ma­şi­nile în spă­lă­to­rii, cei care tră­iesc în con­di­ţii mi­zere şi nu mai au nici o spe­ranţă în afară de aceea de a su­pra­vi­eţui. Ei sunt cei pe care noi i‑am în­lo­cuit cu alţii mai ti­neri şi mai şco­liţi, iar apoi i‑am îm­pins trep­tat din lu­mea noas­tră până când au ajuns la mar­gi­nea ei, agă­ţându-se dis­pe­raţi de un azi care poate îi va duce că­tre mâine.

M‑am în­tors că­tre boxa spă­lă­to­riei ca să văd dacă ma­şina mea era gata şi i‑am vă­zut pe oa­me­nii aceia că­rora cu greu le poţi ghici vâr­sta, uzi şi în­gheţaţi în fri­gul pă­trun­ză­tor de afară, aprin­zându-şi o ţi­gară şi vor­bindu-şi unul al­tuia într‑o limbă stâl­cită de în­ju­ră­turi şi po­re­cle. Unul din­tre ei, pe care cei­la­lţi îl stri­gau Chi­oru’, s‑a apro­piat de mine şi mi‑a spus: “Şefu’, e gata ma­şina lu’ ma­tale”. L‑am pri­vit câ­teva clipe ca sa înţe­leg de ce îl nu­meau chior. Cred că era doar o po­re­clă, pen­tru că în ochii lui n‑am ză­rit vreun de­fect fi­zic, ci doar un gol imens. I‑am in­tins o hâr­tie de cinci lei pen­tru că n‑am ştiut ce alt­ceva să fac ca să um­plu pră­pas­tia din­tre noi.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Adina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Adina

    Fe­li­ci­tari! Ai scris atat de fru­mos si de la obiect des­pre ceva de­se­ori greu de des­cris in cu­vinte.

    • Sorin Sfirlogea

      Mul­țu­mesc. Ăsta e tex­tul care m‑a de­ter­mi­nat să in­cep blo­gul. Mi s‑a pă­rut că am ceva de po­ves­tit. Șapte ani mai târ­ziu încă mai cred asta. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.