Sunt prin­tre noi mulţi oa­meni fru­moşi, mai cu seamă fe­mei. Pro­ba­bil cred asta pen­tru că sunt băr­bat. Spun unii ca ro­mân­cele sunt foarte fru­moase, mai fru­moase de­cat fe­me­ile al­tor na­ţii, mai ce­le­bre şi mai bo­gate de­cat a noas­tră. Se poate să fie ade­vă­rat — eu per­so­nal n‑am fa­cut o sta­tis­tică şti­inţi­fică, dar pot de­pune măr­tu­rie că, după multe vi­zite în Pa­ris, ca­pi­tala fru­mu­seţii fe­mi­nine, mi s‑a pă­rut ca pa­ri­zien­cele sunt mai pu­ţin fru­moase de­cât bu­cu­reş­ten­cele, dar sunt mult mai ele­gante şi mai fe­mi­nine. Dar des­tul des­pre sta­tis­ti­cile mele dis­cu­ta­bile.

Că fru­mu­seţea a fost, este şi va fi o cale spre suc­ces ştim cu toţii. De‑a lun­gul is­to­riei ori­că­rui po­por sunt exem­ple fai­moase de oa­meni care şi-au fo­lo­sit atri­bu­tele fi­zice pen­tru a‑şi spori ave­rile sau a do­bândi faimă. Ceea ce mă în­spă­i­mântă pe mine în Ro­mâ­nia de as­tăzi este am­ploa­rea aces­tui fe­no­men şi po­pu­la­ri­ta­tea de care se bu­cură în rân­dul ge­ne­ra­ţi­i­lor ti­nere. Există o pro­porţie pe­ri­cu­los de mare, deşi mă fe­resc să pro­nunţ ci­fre, de per­soane care fo­lo­sesc aceste mij­loace pen­tru a urca în pi­ra­mi­dele so­ci­ale şi pro­fe­sio­nale. Să mă ex­plic.

Pro­ba­bil că vă amin­tiţi de vre­mu­rile de glo­rie ale ProTV-ului. Vre­mu­rile când cele două mâini ale lui Flo­rin Ca­li­ne­scu îm­pă­rţeau în stânga şi dreapta pre­mii fa­bu­loase, când toată na­ţia ro­mână as­culta cu ev­la­vie şti­rile An­dreei Esca. Tot în vre­mu­rile ace­lea exista o emi­siune pen­tru co­pii care se nu­mea Tip Top Mi­ni­top, lo­cul unde mulţi pă­rinti ve­neau să-şi ex­pună pu­blic co­piii, ca pe nişte ta­lente ex­tra­or­di­nare. Ma­jo­ri­ta­tea erau dră­guţi pen­tru că aşa sunt în ge­ne­ral co­piii la vâr­sta pri­me­lor în­cer­cări ar­tis­tice — din­tre ei se dis­tin­geau câţiva mai cu­ra­joşi sau chiar cu tu­peu, care fă­ceau faţă tra­cu­lui şi în­frun­tau ca­me­rele de luat ve­deri cu tot aplom­bul cuiva care n‑are ni­mic de as­cuns şi ni­mic de pier­dut. M‑am în­tre­bat ade­sea de ce şi-ar duce ci­neva co­piii la un ast­fel de show — în fond aveam şi eu doi bă­ieţi des­tul de deş­te­pţi şi de dră­guţi, dar n‑am si­mţit nici­o­dată im­bol­dul de a‑i ex­pune în cir­cul ora­şu­lui. N‑am gă­sit atunci un ras­puns, dar pe mă­sură ce tim­pul a tre­cut, unul mi se pare din ce în ce mai pro­ba­bil: con­vin­ge­rea că îi vor face ce­le­bri, şi fai­moşi peste noapte şi ast­fel “le va fi mai uşor în vi­aţă”. Şi cu unii chiar aşa s‑a şi în­tâm­plat: te­le­vi­ziu­nea i‑a fă­cut ce­le­bri. De pildă as­tăzi o avem prin­tre noi pe Dana Ro­goz, ve­deta unor sit­com-uri (du­bi­oase dupa gus­tul meu), care îşi ex­pune nu­rii “pe sti­clă” şi care s‑a lan­sat ca o ne­vi­no­vată şi in­ge­nuă Abram­bu­rică, la o altă emi­siune pen­tru co­pii.

Lu­cru­rile nu se opresc aici. Ast­fel de reţete de suc­ces prind re­pede ră­dă­cini şi, după trei­spre­zece ani, co­piii de atunci sunt ti­ne­rii zi­le­lor noas­tre. Ui­tându-mă în jur văd un val de fete ti­nere care sunt ex­trem de pre­o­cu­pate de as­pec­tul lor fi­zic şi de ima­gi­nea lor so­ci­ală: merg nu­mai la anu­mite ma­ga­zine, poartă hai­nele anu­mi­tor firme, când se an­ga­jează (dacă o fac!) vor ne­a­pă­rat ma­şina de un anu­mit tip şi cu anu­mite do­tări, poartă os­ten­ta­tiv îm­bră­că­minte sexy pen­tru a fi re­mar­cate de cei care au pu­te­rea eco­no­mică. Nu in­ves­tesc nici un leu în in­te­li­genţa lor, care une­ori nu e de­loc ne­gli­ja­bilă, nu îşi mo­bi­lează cre­ie­rul cu nici un fel de cu­noş­tinţe — de multe ori fac stu­dii su­pe­ri­oare doar pen­tru sta­tu­tul so­cial de stu­dent şi, mai apoi, de ab­sol­vent de fa­cul­tate. În schimb sunt ade­sea dis­puse la es­ca­pade amo­roase cu ma­na­geri sau cu pa­troni de firme în schim­bul unor avan­taje ma­te­ri­ale — cele mai no­ro­coase le pu­tem ve­dea con­du­când ma­şini scumpe prin oraş, la cea­sul când lu­mea ar tre­bui să se afle la muncă. Îm­bă­taţi de suc­ce­sul lor pro­fe­sio­nal, băr­ba­ţii din afa­ce­rile ro­mâ­neşti se îm­po­do­besc mân­dri cu ast­fel de tro­fee uşoare, într‑o con­ti­nu­are a com­pe­ti­ţiei în care s‑au an­ga­jat: cine are cea mai tare ma­şină, cel mai scump cos­tum, cel mai te­ri­bil ceas, cea mai mi­şto ga­gică. Nu per­for­manţele pro­priu-zise, ci ima­gi­nea este cea care con­firmă sta­tu­tul lor de oa­meni de suc­ces. Ei sunt de fapt pe­re­chile per­fecte ale iu­bi­te­lor lor oca­zio­nale.

Toate as­tea se în­tâm­plă ori­unde în lume, poate că n‑ar tre­bui să fac atâta caz. Îmi pare însă că ro­mân­cele au de­pă­şit mă­sura şi că, de fapt, se auto­con­damnă la un vi­i­tor în­gro­zi­tor. Fru­mu­seţea este o armă fa­cilă şi ex­trem de efi­cace, dar este în egală mă­sură tre­că­toare. Ba chiar te tra­dează atunci când te aş­te­pţi mai pu­ţin. Anii vor trece peste fru­moa­sele de azi şi, peste do­uă­zeci de ani lo­cul lor va fi luat de alte ti­nere, mai proas­pete şi mai dor­nice de vi­aţă, care vor călca peste ca­da­vre ca să ajungă acolo unde îşi do­resc. Cul­mea iro­niei este că ace­lea vor fi fii­cele fru­moa­se­lor de azi, edu­cate şi in­stru­ite de chiar ma­mele lor.

Toată lu­mea spune că ne aş­teaptă o criză fi­nan­ci­ară şi eco­no­mică în pe­ri­oada ur­mă­toare. În­clin să cred că e ade­vă­rat. Băr­ba­ţii de suc­ces ai Ro­mâ­niei se vor îm­pu­ţina, iar cei care vor răzbi vor fi mai să­raci. Fe­me­ile lor tro­feu vor tre­bui să se mulţu­mească cu mai pu­ţin, une­ori cu ni­mic, pen­tru că n‑au avut înţe­lep­ciu­nea ca mă­car să se chi­ver­ni­sească în anii de be­lşug. Fru­moa­sele se vor lupta în­tre ele pen­tru acei băr­baţi care au ră­mas sol­va­bili. Pro­ba­bil că po­veş­tile mai pi­cante ale lu­mei mondene ne vor fi is­to­ri­site în ta­blo­ide. Mă în­treb ce se va în­tâm­pla cu cele mai pu­ţin no­ro­coase — nu mă pri­cep la pro­feţii, dar e lim­pede că nu le va fi prea uşor.

Uniu­nea Eu­ro­peană ne‑a în­vă­ţat (une­ori chiar cu forţa) să res­pec­tăm pe cei care su­feră de han­di­ca­puri. Da­to­rită nor­me­lor eu­ro­pe­ene avem as­tăzi rampe spe­ci­ale de ac­ces în clă­di­rile pu­blice, case spe­cial des­ti­nate lor în ma­ga­zine, toa­lete ame­na­jate pen­tru ei, spa­ţii re­zer­vate în gări şi ae­ro­por­turi. S‑a gă­sit chiar şi o de­nu­mire spe­cială pen­tru această ca­te­go­rie, care să nu‑i ofen­seze în nici un fel: phy­si­ca­lly cha­l­len­ged. Oa­meni care au o pro­vo­care în plus, aceea de a su­pra­vi­eţui fără unele avan­taje pe care noi cei­la­lţi le con­si­de­răm fi­reşti. Şi atunci mă în­treb dacă nu vom ajunge să creăm o ast­fel de ca­te­go­rie spe­cială şi pen­tru fos­tele noas­tre fru­moase, care şi ele vor tre­bui să în­frunte o pro­vo­care în plus: su­pra­vi­eţu­i­rea fără cre­ier. Pen­tru că nu s‑au pre­o­cu­pat nici­o­dată de uti­li­ta­tea aces­tui or­gan, bă­nu­iesc că unica lor armă în lupta cu co­ti­dia­nul va rămâne poşe­tuţa Lo­uis Vu­it­ton, go­lită şi ea de bă­nu­ţii şi car­du­rile care o po­pu­lau cân­dva. N‑ar fi drept să le lă­săm de iz­be­li­şte — nu‑i aşa? — şi atunci va tre­bui să le ofe­rim lo­curi spe­ci­ale de ac­ces în clă­di­rile pu­blice ca să nu stea la cozi cum n‑au stat nici până acum, case spe­cial des­ti­nate lor în ma­ga­zine unde pro­du­sele se dau gra­tuit, toa­lete ame­na­jate cu cos­me­ti­cele scumpe cu care sunt obi­ş­nu­ite…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.