Frumuseţea ca handicap

Sunt printre noi mulţi oameni fru­moşi, mai cu seamă femei. Prob­a­bil cred asta pen­tru că sunt băr­bat. Spun unii ca româncele sunt foarte fru­moase, mai fru­moase decat femeile altor naţii, mai cele­bre şi mai bogate decat a noas­tră. Se poate să fie ade­vărat — eu per­sonal n‑am facut o sta­tis­tică şti­inţi­fică, dar pot depune măr­turie că, după multe vizite în Paris, cap­i­tala fru­museţii fem­i­nine, mi s‑a părut ca pariziencele sunt mai puţin fru­moase decât bucureş­tencele, dar sunt mult mai ele­gante şi mai fem­i­nine. Dar destul despre sta­tis­ti­cile mele dis­cutabile.

Că fru­museţea a fost, este şi va fi o cale spre suc­ces ştim cu toţii. De‑a lun­gul isto­riei oricărui popor sunt exem­ple faimoase de oameni care şi-au folosit atributele fiz­ice pen­tru a‑şi spori aver­ile sau a dobândi faimă. Ceea ce mă înspăimântă pe mine în Româ­nia de astăzi este amploarea aces­tui fenomen şi pop­u­lar­i­tatea de care se bucură în rân­dul gen­er­aţi­ilor tinere. Există o pro­porţie per­icu­los de mare, deşi mă fer­esc să pro­nunţ cifre, de per­soane care folos­esc aceste mijloace pen­tru a urca în piramidele sociale şi pro­fe­sion­ale. Să mă explic.

Prob­a­bil că vă amintiţi de vre­murile de glo­rie ale ProTV-ului. Vre­murile când cele două mâini ale lui Florin Cali­nescu împărţeau în stânga şi dreapta pre­mii fab­u­loase, când toată naţia română asculta cu evlavie ştir­ile Andreei Esca. Tot în vre­murile ace­lea exista o emi­si­une pen­tru copii care se numea Tip Top Mini­top, locul unde mulţi părinti veneau să-şi expună pub­lic copiii, ca pe nişte tal­ente extra­or­dinare. Majori­tatea erau drăguţi pen­tru că aşa sunt în gen­eral copiii la vârsta primelor încer­cări artis­tice — din­tre ei se dis­tingeau câţiva mai cura­joşi sau chiar cu tupeu, care făceau faţă trac­u­lui şi înfrun­tau camerele de luat ved­eri cu tot aplom­bul cuiva care n‑are nimic de ascuns şi nimic de pier­dut. M‑am între­bat ade­sea de ce şi-ar duce cineva copiii la un ast­fel de show — în fond aveam şi eu doi băieţi destul de deştepţi şi de drăguţi, dar n‑am simţit nicio­dată imboldul de a‑i expune în cir­cul oraşu­lui. N‑am găsit atunci un raspuns, dar pe măsură ce tim­pul a tre­cut, unul mi se pare din ce în ce mai prob­a­bil: convin­gerea că îi vor face cele­bri, şi faimoşi peste noapte şi ast­fel "le va fi mai uşor în viaţă". Şi cu unii chiar aşa s‑a şi întâm­plat: tele­viz­iunea i‑a făcut cele­bri. De pildă astăzi o avem printre noi pe Dana Rogoz, vedeta unor sitcom-uri (dubioase dupa gus­tul meu), care îşi expune nurii "pe sti­clă" şi care s‑a lansat ca o nevi­no­vată şi ingenuă Abram­burică, la o altă emi­si­une pen­tru copii.

Lucrurile nu se opresc aici. Ast­fel de reţete de suc­ces prind repede rădăcini şi, după treis­prezece ani, copiii de atunci sunt tinerii zilelor noas­tre. Uitându-mă în jur văd un val de fete tinere care sunt extrem de pre­ocu­pate de aspec­tul lor fizic şi de imag­inea lor socială: merg numai la anu­mite mag­a­zine, poartă hainele anu­mi­tor firme, când se anga­jează (dacă o fac!) vor neapărat maşina de un anu­mit tip şi cu anu­mite dotări, poartă osten­ta­tiv îmbrăcăminte sexy pen­tru a fi remar­cate de cei care au put­erea eco­nom­ică. Nu investesc nici un leu în inteligenţa lor, care une­ori nu e deloc negli­ja­bilă, nu îşi mobilează creierul cu nici un fel de cunoşt­inţe — de multe ori fac studii supe­rioare doar pen­tru statu­tul social de stu­dent şi, mai apoi, de absol­vent de fac­ul­tate. În schimb sunt ade­sea dis­puse la escapade amoroase cu man­ageri sau cu patroni de firme în schim­bul unor avan­taje mate­ri­ale — cele mai noro­coase le putem vedea con­ducând maşini scumpe prin oraş, la cea­sul când lumea ar tre­bui să se afle la muncă. Îmbă­taţi de suc­ce­sul lor pro­fe­sional, băr­baţii din afac­er­ile româneşti se împodobesc mân­dri cu ast­fel de tro­fee uşoare, într‑o con­tin­uare a com­petiţiei în care s‑au anga­jat: cine are cea mai tare maşină, cel mai scump cos­tum, cel mai teri­bil ceas, cea mai mişto gag­ică. Nu per­for­manţele propriu-zise, ci imag­inea este cea care con­firmă statu­tul lor de oameni de suc­ces. Ei sunt de fapt perechile per­fecte ale iubitelor lor ocazionale.

Toate astea se întâm­plă ori­unde în lume, poate că n‑ar tre­bui să fac atâta caz. Îmi pare însă că româncele au depăşit măsura şi că, de fapt, se auto­con­damnă la un viitor îngroz­i­tor. Fru­museţea este o armă facilă şi extrem de efi­cace, dar este în egală măsură trecă­toare. Ba chiar te tradează atunci când te aştepţi mai puţin. Anii vor trece peste fru­moasele de azi şi, peste douăzeci de ani locul lor va fi luat de alte tinere, mai proaspete şi mai dor­nice de viaţă, care vor călca peste cadavre ca să ajungă acolo unde îşi doresc. Cul­mea ironiei este că ace­lea vor fi fiicele fru­moaselor de azi, edu­cate şi instru­ite de chiar mamele lor.

Toată lumea spune că ne aşteaptă o criză finan­ciară şi eco­nom­ică în perioada urmă­toare. Înclin să cred că e ade­vărat. Băr­baţii de suc­ces ai României se vor împuţina, iar cei care vor răzbi vor fi mai săraci. Femeile lor tro­feu vor tre­bui să se mulţumească cu mai puţin, une­ori cu nimic, pen­tru că n‑au avut înţelep­ci­unea ca măcar să se chivernisească în anii de belşug. Fru­moasele se vor lupta între ele pen­tru acei băr­baţi care au rămas solv­abili. Prob­a­bil că poveştile mai picante ale lumei mon­dene ne vor fi istorisite în tabloide. Mă întreb ce se va întâm­pla cu cele mai puţin noro­coase — nu mă pri­cep la pro­feţii, dar e limpede că nu le va fi prea uşor.

Uni­unea Euro­peană ne‑a învăţat (une­ori chiar cu forţa) să respec­tăm pe cei care suferă de hand­i­ca­puri. Datorită normelor europeene avem astăzi rampe spe­ciale de acces în clădirile pub­lice, case spe­cial des­ti­nate lor în mag­a­zine, toalete ame­na­jate pen­tru ei, spaţii rez­er­vate în gări şi aero­por­turi. S‑a găsit chiar şi o den­u­mire spe­cială pen­tru această cat­e­gorie, care să nu‑i ofenseze în nici un fel: phys­i­cally chal­lenged. Oameni care au o provo­care în plus, aceea de a supravieţui fără unele avan­taje pe care noi ceilalţi le con­sid­erăm fireşti. Şi atunci mă întreb dacă nu vom ajunge să creăm o ast­fel de cat­e­gorie spe­cială şi pen­tru fos­tele noas­tre fru­moase, care şi ele vor tre­bui să înfrunte o provo­care în plus: supravieţuirea fără creier. Pen­tru că nu s‑au pre­ocu­pat nicio­dată de util­i­tatea aces­tui organ, bănui­esc că unica lor armă în lupta cu cotid­i­anul va rămâne poşe­tuţa Louis Vuit­ton, golită şi ea de bănuţii şi car­durile care o pop­u­lau cândva. N‑ar fi drept să le lăsăm de izbe­lişte — nu‑i aşa? — şi atunci va tre­bui să le oferim locuri spe­ciale de acces în clădirile pub­lice ca să nu stea la cozi cum n‑au stat nici până acum, case spe­cial des­ti­nate lor în mag­a­zine unde pro­dusele se dau gra­tuit, toalete ame­na­jate cu cos­met­icele scumpe cu care sunt obiş­nu­ite…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu